Andrei Şaguna şi activitatea editorală

Marele ierarh ardelean, pentru canonizarea căruia ne pregătim de cel puţin trei ani, şi-a dovedit cu prisosinţă devotamentul faţă de neamul său şi prin numărul impresionant de cărţi pe care le-a dat la lumină în "tipografia diecezană" de la Sibiu, înfiinţată de el în anul 1850. Andrei Şaguna a fost nu numai un neîntrecut organizator bisericesc, conducător naţional, politic şi păstor de suflete, ci şi un excelent îndrumător al activităţii editoriale, precum şi un bun autor de lucrări cu caracter canonic, istoric şi pastoral.

Sibiul avea frumoase "tradiţii" tipografice începând cu Lukas Trapoldner, în 1528, în atelierul căruia s-a înfiinţat şi o "secţie româno-slavă", condusă de cărturarul Filip Moldoveanul, cel care va tipări primele cărţi ce se cunosc în limba română ("Catehismul" din 1544 şi "Tetraevanghelul slavo-român" din 1551-1553). Activitatea tipografică la Sibiu s-a reluat abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea prin tipografiile săseşti ale lui Martin Hochmeister, Peter şi Johannes Barth, apoi Georg Klosius. În tipografiile acestora au apărut şi multe cărţi româneşti, mai ales de slujbă, cerute de episcopii de la Sibiu, în special de Vasile Moga (1811-1845). O nouă tipografie În acest context, în lipsa unei tipografii proprii, Andrei Şaguna a iniţiat înfiinţarea tipografiei diecezane care să înlăture concurenţa economică a saşilor sibieni, dar şi cărţile care apăruseră în tipografia Episcopiei unite de la Blaj. Timp de aproape un sfert de secol, până la moartea lui Andrei Şaguna, în tipografia sa au apărut aproximativ 160 de titluri de cărţi de o mare diversitate: cărţi de slujbă, Biblia, Noul Testament, Psaltirea, traduceri din Sfinţii Părinţi, manuale pentru "clericii" din Institutul Teologic sibian, manuale pentru "şcolile poporale" (primare) înfiinţate de Biserică, lucrări cu profil istoric, literar şi economic, precum şi cele două cunoscute periodice sibiene, iniţiate şi îndrumate de el, cu apariţie neîntreruptă până astăzi: "Calendarul diecezan", din 1852, şi "Telegraful Român", din 3 ianuarie 1853. Cărţi de slujbă Vor vedea lumina, în primul rând, câteva din cărţile de slujbă trebuitoare parohiilor din eparhia sa, dar care s-au difuzat şi dincolo de Carpaţi, până în Dobrogea şi Basarabia. De regulă, cărţile de slujbă tipărite în timpul păstoririi lui Andrei Şaguna erau reeditări după cele apărute la Râmnicu Vâlcea, cu anumite îndreptări de limbă pe care le făceau însuşi ierarhul sau unii dintre colaboratorii săi apropiaţi. Prima carte de slujbă a fost "Apostolul" din 1851, căruia i-au urmat "Ceasolvul" (1851), "Molitvelnicul" (1853), "Liturghierul" (1856), "Penticostarul" (1859), "Octoihul mare" (1861), "Triodul" (1861), toate în mai multe ediţii, cele 12 "Mineiele" (1853-1856) după ediţia de la Buda din 1804-1805, care, la rândul ei, era o reeditare a Mineielor de la Râmnic din 1776-1780 tipărită prin osteneala episcopilor Chesarie şi Filaret (Şaguna reproducea şi prefeţele celor doi ierarhi râmniceni, cu interesante date din istoria poporului român). La acestea se adaugă şi "Cartea de rugăciuni" (inclusiv o ediţie pentru copii), "Octoihul mic", "Paraclisul Maicii Preciste", "Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu", necesare credincioşilor, tot în mai multe ediţii. Biblia lui Andrei Şaguna O realizare editorială de excepţie a constituit-o "Biblia, adeacă Dumnezeiasca Scriptură a Legii celei vechi a celei nouă (noi), după originalul celor şaptezeci şi doi de alcătuitori din Alexandria" (Septuaginta, n.n.) tipărită între anii 1856 şi 1858; avea un format mare, cu XXII ^ 920, plus 240 de pagini. Noua versiune şaguniană avea la bază vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi: Noul Testament de la Bălgrad (1648), ediţiile Bibliei de la Bucureşti (1688), Blaj (1795), Petersburg (1819) şi Buzău (1854-1856), toate confruntate cu textul grecesc al Septuagintei. Are şi un studiu introductiv, intitulat "Cunoştinţe folositoare despre Sfânta Scriptură", alcătuit de marele ierarh, în care sublinia rolul pe care l-au îndeplinit vechile traduceri româneşti în formarea limbii literare române. O "noutate" în ediţia şaguniană a Bibliei le formează cele 94 de ilustraţii (xilogravuri) preluate după Biblia tipărită la München, în 1851, de catolicul Joseph Franz Allioli, gravurile fiind lucrate de Julius Schnorr von Carlosfeld şi discipolii săi G. Jager, A. Strahuber şi alţii. În 1867 a apărut o ediţie separată din "Noul Testament". Manuale pentru elevii "Institutului Teologic Pedagogic Diecezan" Andrei Şaguna a fost cel care a reorganizat vechea şcoală teologică sibiană (creată în 1786), care a devenit un institut teologic pedagogic (cu trei, respectiv doi, apoi trei ani de studii), în care se pregăteau viitorii preoţi, dar şi învăţătorii şcolilor "poporale" întemeiate de Biserică. El însuşi a scris câteva manuale pentru teologii ("clericii") institutului: "Elementele Dreptului canonic" (1854) şi un "Compendiu de Drept canonic" (1868, XLVI şi 451 p.) tradus în limba germană de profesorul dr. Alois Sentz de la Academia de Drept din Sibiu; câţiva ani mai târziu, versiunea germană a fost tradusă în limba rusă de profesorul Timotei Vasilievici Barsav de la Academia "duhovnicească" din Sankt Petersburg şi publicat acolo în 1872 (apoi la Kazan în 1879). Spre sfârşitul vieţii, Şaguna a publicat un "Enhiridion sau carte manuală de canoane" (1871). La aceste lucrări de drept canonic putem adăuga şi câteva broşuri cu profil istoric-canonic, prin care solicita autorităţilor de stat restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului, precum şi "Statutul organic", adică legea de organizare pe care a dat-o el Bisericii (1868). Andrei Şaguna a publicat şi câteva manuale de Pastorală, cum au fost "Teologia pastorală pentru preoţii de lege ortodoxă răsăriteană" (1857), care era o reeditare a unei cărţi scrise de doi ierarhi ruşi şi care fusese tipărită de mai multe ori în româneşte. Spre sfârşitul vieţii, a alcătuit el însuşi un "Manual de studiu pastoral" (1872, reeditat în 1878) şi care s-a folosit mult timp în institutul teologic sibian. În anul 1860, Andrei Şaguna a înzestrat istoriografia românească cu o lucrare foarte meritorie la vremea respectivă: "Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale" (două volume, al doilea tratând Istoria Bisericii Româneşti). Volumul al doilea a fost tradus în limba germană de profesorii Ioan Popescu şi Zaharia Boiu de la Institutul Teologic Pedagogic şi tipărit în acelaşi an la Sibiu într-o tipografie săsească particulară; datorită acestui volum, istoricii şi teologii străini au putut cunoaşte trecutul Bisericii româneşti. Pentru elevii din "secţiunea pedagogică" a tipărit câteva manuale ale preotului-profesor Ioan Popescu: "Compendiu de pedagogie" (1868), "Psihologia empirică sau ştiinţa despre suflet" (1861), "Pedagogia" (1861) toate ajungând la mai multe ediţii. Manuale pentru şcolile primare întemeiate de Biserică În afară de acestea, în tipografia înfiinţată de Andrei Şaguna s-au mai tipărit lucrări de istorie (de pildă "Istorioară bisericească politico-naţională a românilor de peste tot", a preotului bănăţean Nicolae Tincu Velia), câteva traduceri din Sfinţii Părinţi (de pildă, "Scrisoarea Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur" despre preoţie, în traducerea preotului braşovean Ioan Barac), lucrări cu profil literar, economic, de alt gen. Mai consemnăm şi faptul că Andrei Şaguna a cerut profesorilor săi de la Institutul Teologic Pedagogic să redacteze şi să publice manuale pentru elevii şcolilor primare întemeiate de Biserică. Cei mai cunoscuţi autori au fost cei doi preoţi-profesori menţionaţi mai sus: Zaharia Boiu (cu un "Abecedar" ajuns la 14 ediţii, o "Carte de citire", "Elemente de geografie", "Elemente de istorie patriotică şi universală", "Elemente de istoria naturii şi fizică", toate ajungând la câte trei ediţii), Ioan Popescu ("Aritmetica", "Întâia carte de lectură", cu 18 ediţii, "A doua carte de lectură", cu 11 ediţii), preotul Sava Popovici Barcianu din Răşnari ("Abecedarul", "Istorie biblică", "Gramatica română") şi alţii. "Părinte al teologiei româneşti moderne" Andrei Şaguna a fost nu numai un neîntrecut organizator bisericesc, conducător naţional, politic şi păstor de suflete, ci şi un excelent îndrumător al activităţii editoriale, precum şi un bun autor de lucrări cu caracter canonic, istoric şi pastoral, editor al Bibliei, al cărţilor de slujbă, al manualelor pentru elevii şcolilor Bisericii, iniţiator al ziarului "Telegraful Român". Prin toate acestea el rămâne în istoria culturii româneşti ca unul dintre cei mai străluciţi ierarhi – oameni de cultură, alături de Sfinţii Varlaam şi Dosoftei, mitropoliţii Moldovei, Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, episcopii Chesarie şi Filaret de la Râmnic sau Veniamin Costachi, mitropolitul Moldovei. Iar prin lucrările sale originale ("Istoria Bisericii", "Compendiu de Drept canonic", Enhiridionul de canoane şi "Manualul de pastorală"), Andrei Şaguna poate fi considerat ca un adevărat "Părinte al teologiei româneşti moderne". "Telegraful român" În aceeaşi "tipografie diecezană" (devenită, după 1864, "arhidiecezană") s-a tipărit şi "Telegraful român", la 3 ianuarie 1853, la început o "gazetă politică, industrială, comercială şi literară". A fost redactat de cunoscuţi oameni de cultură, cum au fost Aaron Florian, mai târziu profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti, Pavel Vasici, Visarion Roman, Zaharia Boiu, apoi, pentru o lungă peroioadă de timp, de preotul "asesor" Nicolae Cristea (1865-1883). Şi tot în tipografia şaguniană a apărut, din 1852 până astăzi, "Calendarul diecezan" (numit azi "Îndrumătorul bisericesc"), larg răspândit printre credincioşii din mediul rural, "Actele Sinoadelor (Adunărilor) eparhiale", diferite "Instrucţiuni", precum şi "Pastoralele" de Crăciun şi de Paşti ale ierarhului şi altele.