Antim Ivireanul - har şi talent

La 27 septembrie, în fiecare an, lumea ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, un nume de referinţă care se asociază în mod strălucit unui ansamblu de valori morale, intelectuale şi, mai presus de orice, religioase.

S‑a scris mult despre această mare personalitate, condeiele provenind din cele mai diferite zone: credinţă sau filosofie, istorie sau etică, retorică sau filologie. De fiecare dată însă, se mai găseşte loc pentru noi idei şi interpretări, judecăţi de valoare şi viziuni comparative, deoarece însăşi biografia marelui cărturar‑teolog a fost plină de evenimente, de proiecte şi realizări memorabile.

Autorul rândurilor de faţă a fost timp de şase ani ambasador al României în Georgia, ţara unde Antim a văzut lumina zilei, şi‑a trăit anii copilăriei şi ai adolescenţei la flacăra veşnic aprinsă a Ortodoxiei. Iviria de odinioară i‑a rămas adânc întipărită în suflet şi în minte; iar nouă ne‑a rămas, puternic şi nealterabil, întipărit ceea ce am putea numi pe bună dreptate modelul Antim. Cea mai elocventă dovadă este faptul că oriunde se afla - la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol sau pe meleagurile Valahiei -, acesta şi‑a asociat la numele său calitatea de Ivirean, aşa cum avea să fie cunoscut până în zilele noastre în mentalul românesc şi universal.

Am putut vedea în cei cinci ani de demnitate diplomatică, în mod direct, cât de mare este preţuirea georgienilor din cele mai diverse medii (teologic; diplomatic; politic; universitar; cultural; academic; jurnalistic etc.) pentru cel care a fost Antimos Iverieli, dar şi cât de sincer este respectul faţă de românii care l‑au asimilat ca pe propriul lor conaţional, acordându‑i un loc binemeritat în lumea Bisericii şi în lumea cărţii.

La momentul prăznuirii sale, se cuvine să actualizăm câteva aspecte care aparţin istoriei recente. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl trecea pe Antim în lumea Sfinţilor. La aceeaşi dată, dar în 2006, când se comemorau 290 de ani de la martiriul lui Antim Ivireanul, săvârşit mişeleşte undeva departe de ţara natală, ca şi de ţara de adopţie, splendida lui ctitorie monastică din Bucureşti, Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, găzduia înalte feţe bisericeşti, în frunte cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, care aduceau un pios omagiu acestui apărător neobosit al Ortodoxiei, model de credinţă, cultură şi spiritualitate.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Georgiene, Ilia al II‑lea, în multe întrevederi pe care mi le‑a acordat cu distinsă omenie şi ospitalitate în perioada 2006‑2011, a exprimat speranţa de a mai ajunge la mănăstirea din Bucureşti, spre a‑şi reînnoi gesturile de evlavie faţă de sfântulintrat pentru totdeauna în inimile
georgienilor şi ale românilor. Acesta era, de altfel, contextul invariabil în care înaltul prelat de la Tbilisi ţinea să releve recunoştinta sa profundă pentru felul în care românii şi Biserica lor multiseculară au înţeles să cinstească memoria lui Antim Ivireanul.

Se ştie că Antim, în viaţa sa care nu a măsurat, din păcate, decât şase decenii, a adunat cu sârguinţă multiple virtuţi reflectate în lucrări tipărite şi manu­scrise, traduceri în diverse limbi, ctitorii precum mănăstirea bucureşteană, opere de artă bisericească (pictură, gravură în piatră şi în lemn, broderie, caligrafie), predici şi învăţături de aleasă consistenţă ideatică şi stilistică. În fiecare dintre aceste domenii spirituale, el şi‑a marcat cu tărie personalitatea multilaterală, demnă de idealul renascentist al Omului Universal.

Antim a ajuns pe înalte trepte eclesiastice: Episcop de Râmnic şi Mitropolit al Ungrovlahiei. Traseul său religios nu a fost lipsit de clevetiri invidioase şi oprelişti nefundamentate, dar până la urmă au învins competenţa şi devoţiunea într‑o deplină armonie. Numai în acest fel, un străin venit din cealaltă parte a Mării Negre a reuşit să se impună cu solide argumente de conştiinţă şi de acţiune în perimetrul Ortodoxiei răsăritene.

Nu poate fi eludat un element biografic de mare însemnătate pentru relaţia lui Antim cu românii în mijlocul cărora intrase şi avea să rămână pentru totdeauna. Ivireanul a militat cu inegalabilă consecvenţă şi energie pentru introducerea limbii române în locaşurile noastre de cult ortodox, în condiţiile în care, în diverse perioade, existau puternice presiuni pentru impunerea limbii elene sau a celei slavone. În aceste demersuri, Antim era conştient de faptul că, pronunţat în limba maternă, cuvântul lui Dumnezeu poate ajunge repede şi direct la toţi enoriaşii, transformându‑se în convingeri şi atitudini cotidiene.

Antim este considerat drept unul dintre artizanii limbii literare române, nu numai în expresia religioasă a acesteia, deşi era un străin care se născuse şi crescuse ani buni în mediul unei limbi din Caucaz, esenţialmente diferită de limba română din multe puncte de vedere (gramatică, scriere, lexic fundamental, pronunţie, topică).

Distinşi analişti din domeniul criticii şi istoriei literare au relevat capacitatea extraordinară a lui Antim de a‑şi însuşi virtuţile limbii române şi a le ridica, el însuşi, la rangul de artă a dicţiei şi peroraţiei. George Călinescu, în îIstoria literaturii române”, remarca înaturaleţea frazei, spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul material la cel alegoric”, văzând în Antim Ivireanul îun stilist desăvârşit care a echilibrat cu patos exacta maşinărie a cazaniei”. La rândul său, Alexandru Piru, în îIstoria literaturii române de la origini până în 1830”, afirma următoarele: îAntim Ivireanul este primul cleric român care, fără a ieşi din marginile funcţiei sale, a izbutit totuşi să pătrundă, prin elocvenţa sacră, mai adânc în sfera literaturii propriu‑zise”.

 Pe de altă parte, strălucitul ierarh martir nu a renunţat la utilizarea unor expresii în limbile lor originale - greacă sau slavonă - ori de câte ori semantica venea în susţinerea unor judecăţi categorice, lipsite de echivoc. Pe un plan mai larg, orice limbă străină pe care o învăţase cu talent îi facilita capacitatea de interpretare şi, mai ales, îi lărgea aria de diseminare a ideilor proprii, pronunţate sau scrise nu doar în litera, ci şi în spiritul Sfintelor Scripturi.

Antim s‑a străduit şi a reuşit cu prisosinţă să substituie cazaniilor de până atunci, care erau eminamente teoretico‑interpretative, predici raportate nemijlocit la viaţa de zi cu zi a enoriaşilor. Cuvântările rostite cu patos şi dăruire din amvon, ca şi învăţăturile tipărite în cărţulii de largă circulaţie, sunt veritabile modele de persuasiune prin modalităţi simple şi accesibile îde la vlădică până la opincă”, cum este o zicală românească. Predicatorul dă expresie nu doar unor adevăruri general valabile în orice timp şi în orice loc, ci unor afirmaţii particularizate la societatea românească a începutului de secol XVIII, la frământările, suferinţele şi căutările specifice acesteia. În fapt, trecerea de la cazanie la predica vie, autentic duhovnicească, pe care o preferă Antim nu este doar o modificare de formă sau de stil, ci în primul rând o modificare de conţinut.

Unii specialişti români din domeniul retoricii au identificat multiple procedee retorice care au făcut ca ideile ivireanului să parcurgă repede drumul de la suflet la suflet. Prin această aleasă vocaţie, Antim a fost comparat cu renumiţi predicatori francezi, ca Jacques Bénigne Bossuet, Louis Bourdaloue, Jean‑Baptiste Massillon, Esprit Fléchier, sau cu predicatorul grec din perioada postpatristică Ilie Miniat. Important este faptul că Antim Ivireanul ajunsese la asemenea strălucite performanţe nu prin valorificarea resurselor semantice ale unei limbi materne, ca în situaţia oratorilor menţionaţi (respectiv a capacităţilor expresive ale limbii franceze sau elene), ci ale unui grai complet străin, învăţat pe meleagurile mioritice, dar asimilat la cotele impresionante ale perfecţiunii lexicale şi gramaticale.

Cine citeşte astăzi măcar câteva file ale Didahiilor va lua cunoştinţă cu un perfect artizan al limbii noastre, evident în formele ei arhaice, care i‑a permis să se afirme ca un creator de metafore cum sunt cele ce o definesc pe Fecioara Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Totodată, Antim avea capacitatea de a valorifica într‑o manieră originală anumite citate din textele sacre, formulând parafraze sugestive care ajungeau la credincioşii din diferite medii sociale şi de diferite vârste. Folosea interogaţiile retorice, captând astfel atenţia auditoriului din biserică şi atrăgându‑l în exerciţiul colectiv al unei expuneri clare şi cursive.

Antim Ivireanul a urmărit, în întreaga sa activitate eclesiastică, formarea caracterelor şi orientarea atitudinilor oamenilor în deplină consonanţă cu valorile creştine. Fiecare cuvântare sau învăţătură tipărită are unul sau mai multe motive biblice/evanghelice care devin tot atâtea pilde explicate pe înţelesul omului simplu, fără note de elaborare teoretică excesivă sau frazeologii redundante.

A susţinut şi a pus apoi în literele tiparului o serie de Învăţături prilejuite de diferite sărbători din calendarul ortodox (Naşterea Domnului; Floriile; Ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena; Schimbarea la Faţă; Buna Vestire; Adormirea Maicii Domnului; Ziua Sfântului Nicolae; Ziua Sfântului Dimitrie ş.a.). Semnificaţia tuturor acestor momente sacre era asociată cu anumite îndemnuri şi îndrumări clare pentru credincioşi, bazate pe exemplele de viaţă ale marilor nume din perimetrul credinţei creştine.

Nu întâmplător Antim a ales ca titlu generic pentru cuvântările rostite din amvon pe acela de Didahii, care trimite pe filieră etimologică elenă la ideea de didactică / învăţătură. Ne asociem acelor judecăţi de valoare, potrivit cărora Didahiile ivireanului, care reunesc predici ale Mitropolitului Ungrovlahiei, susţinute în perioada 1709‑1716, pot fi puse foarte bine alături de îÎnvăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” şi de îCartea românească de învăţătură” a Mitropolitului Varlaam.

Uneori, predicatorul apelează la vorbe de spirit ale unor renumiţi filosofi cum ar fi Socrate (îCunoaşte‑te pe tine însuţi”), pe care le pune în fraze accesibile, însoţite de exemplificări convingătoare, oferite de însăşi viaţa cotidiană. Alteori, aduce în atenţie anumite parabole din lumea animalelor, care impresionează prin profunzimea simbolurilor, cum ar fi cea a ariciului care, după ce se satură de strugurii din vie, se tăvăleşte printre boabele scuturate, pentru a le duce şi puilor lui să mănânce; tot aşa, enoriaşii, întorcându‑se acasă de la slujbele din biserică, trebuie la rândul lor să răspândească şi să explice tuturor membrilor familiilor pildele ascultate, oferindu‑le astfel o valoroasă „hrană spirituală”.

Se impune a remarca faptul că Antim dă sfaturi, dar nu formulează sentinţe, iar îndemnurile sale au o adresă multiplă, de la oamenii simpli, veniţi să se roage în faţa altarelor, până la preoţi, arhierei şi alte feţe bisericeşti, cerându‑le acestora din urmă să onoreze aleasa, dar pretenţioasa vocaţie de exemple vii pentru enoriaşi prin propria cumpătare, modestie, sinceritate, omenie, spirit de devoţiune şi chiar de sacrificiu, dacă este nevoie. (Va urma)