Antinomia Bisericii: inexpugnabilă și totuși vulnerabilă

Biserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos este Capul ei. Această definiție teologică a Bisericii trebuie avută în minte în clipa în care vorbim despre puterea Bisericii. În mersul ei prin istorie, Biserica este fundamentată ferm pe promisiunea făcută de Iisus Hristos în Evanghelie că „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Cu toate acestea, în plan uman, Biserica a avut mereu vulnerabilități, de la întemeierea ei până în zilele noastre și, mai departe, până la sfârșitul veacurilor. Parcursul istoric al Bisericii a fost unul dificil, și a fost rănită de multe ori atât din exterior, cât și din interior. Cred că este suficient să ne gândim de la persecuțiile împotriva creștinilor la ereziile cu care s-a confruntat și la reacțiile împotriva lor, la schisme și dezbinări, până la compromisurile făcute sub presiune seculară în regimurile totalitare din perioadele recente. Istoria Bisericii este istoria simultană a vulnerabilității și, în același timp, a faptului de a fi de nebiruit.

Misiunea, ca ieșire în afară, este constitutivă Bisericii. O biserică ce nu face misiune este o biserică ce se neagă pe sine, afirmă constant misiologii ortodocși (Yannoulatos, Schmemann etc.) și nu numai. Biserica misionară este o biserică vulnerabilă, care se adresează celor vulnerabili. În momentul în care această afirmație este înțeleasă și asumată, adevărul devine o cale de comunicare. Pentru a putea să se adreseze celor vulnerabili, Biserica își asumă în primul rând vulnerabilitatea ei istorică și Îl propovăduiește chenotic pe Hristos, Dumnezeul întrupat în smerenie. În felul acesta poate să atingă cu adevărat inimile celor vulnerabili.

Biserica este universală, iar chemarea sa este universală. Dacă s-ar adresa doar anumitor categorii sociale și ar exclude altele, ar însemna că își neagă propria natură. Asta nu înseamnă că Biserica nu are un mesaj adecvat fiecărei categorii, ba chiar fiecărui om în parte. Biserica, cu toate vulnerabilitățile ei istorice, se adresează tuturor celor care, conștienți de slăbiciunile lor, se deschid către Dumnezeu. În felul acesta, vulnerabilitatea asumată poate să devină o cale privilegiată spre virtute.