Apa, înnoirea şi minunea

Suntem încă în perioada Bobotezei şi ne răsună în minte cântările legate de această mare sărbătoare creştină. Etnologii spun că acest praznic încheie ciclul sărbătorilor de iarnă ale românilor. Aş îndrăzni să spun, totuşi, deşi etnologii au dreptate, pentru că aşa se vede în popor, că sărbătoarea abia începe.

După sfinţirea apei, după ce se despart, din nou, dar altfel, apele de deasupra de cele de dedesubt, reînnoindu-se, într-un mod mistic şi tainic întreaga creaţie, creştinii încep să înţeleagă, în chipul cel mai profund, ce s-a întâmplat la Iordan. Sigur că mulţi vor spune că urmează să se întoarcă râul Iordan înapoi, atunci când se va face rugăciunea de către Patriarhul Ierusalimului şi că această minune învederează autenticitatea Ortodoxiei. De acord, că doar nu poţi nega un fapt care este atât de evident în mintea a foarte mulţi dintre confraţii noştri: acest lucru nu ar duce la ceva constructiv! Dar taina rămâne taină şi, ca să ne amintim puţin de Blaga, nu ar trebui, în nici un caz, să strivim corola de minuni a lumii. Lumea, creaţia, este o taină pe care omul, înzestrat de Dumnezeu cu raţiune, sămânţă a Logosului care avea să Se întrupeze, a încercat dintotdeauna să o dezlege. Uneori, însă, această încercare a dus pe o linie care evita să accepte misterul şi, tocmai de aceea, eşua. Da, creştinii noştri încearcă să găsească, pentru a-şi sprijini credinţa (!) lor, minuni în toate părţile. Minuni sunt la Iordan, la Tabor, la Biserica Sfântului Mormânt, şi asta dacă vorbim doar de Israel! Câte minuni nu au fost descoperite şi mediatizate, cu mijloacele noastre facile, doar pentru ca acestea să sfârşească în a ajunge doar nişte mici fapte, ieşite un pic din comun, desigur, dar care nu depăşesc minunăţiile cotidianului, prezente în tabloide şi, în genere, în lume! Avem nevoie de minuni? De ce avem nevoie de minuni? Dacă nu credem în minuni atunci cum putem fi, şi sigur suntem, catalogaţi? Iată doar câteva întrebări care răsar în mintea oricărui om care se confruntă cu propriul lui suflet, care încearcă să-şi ofere răspunsuri, dar nu facile, extrase din poveşti sau cărticele pentru adormit "băbuţele"... Sigur că există un teren fertil de minţi şi suflete pentru ca minunile să iasă la iveală, pentru ca minunile să meargă, din gură în gură, pentru ca minunile să străbată mapamondul. Dar ce fac ceilalţi creştini, în acest timp? Aşteaptă. Oricât de uimitor ar fi acest răspuns, ei chiar aşteaptă. Ce aşteaptă? Să treacă valul, să se liniştească toţi căutătorii de minuni şi apoi să încerce să înţeleagă că viaţa este cea mai mare minune, iar trăirea chemării lui Dumnezeu nu se poate compara cu nici un fel de fapt ieşit din cotidian. Sigur că pentru mulţi oameni tocmai aceste minuni sunt felul discret al lui Dumnezeu de a-i ajuta să se regăsească. Şi totuşi... Sfinţirea firii apelor, acum, iar mai apoi, peste treisprezece zile, în conformitate cu calendarul iulian, iar mai apoi la anul etc., nu este un "nou început, ci pur şi simplu Începutul. Începutul creaţiei, începutul trăirii în această apă sfinţită, care menţine viaţa - cea mai mare minune. Cunoscând cu adevărat acest început, ajungi să deschizi uşile Împărăţiei lui Dumnezeu, care nu este altundeva, decât înlăuntrul tău.