Apelul la sfinţi: Pateric, Filocalie şi Proloage

În lucrarea „Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate“, austriacul Konrad Lorenz, inventariind cu fineţe evagriană cauzele regresului modern, omite cel mai devastator păcat al „omului recent“: insensibilitatea alarmantă faţă de sfinţenie şi nefireasca raportare la registrul ei subsumat. Omul de astăzi, confuz şi sărăcit de repere, nu-şi mai pune sieşi întrebări în zona fundamentală a fiinţei sale, nu se mai chestionează vocaţional şi nu se interoghează valoric. Lamentaţia lui Leon Bloy, „Nu există decât o singură tristeţe şi anume că nu suntem cu toţii sfinţi“, a devenit strigătul celui ce în pustia veacului nostru nu mai seduce pe nimeni. Ca să regăsim omul „în strălucita lui normalitate“, ca să putem rezolva crize noi cu răspunsuri vechi şi totodată actuale, apelul la Pateric, Filocalie şi Proloage nu este o opţiune, nu ţine de sfera facultativului, ci e o prioritate.

Oricine voieşte astăzi să devină actant într-o istorie a frumosului sau să devină istoriograful ei cel mai avizat va trebui, cu discernământ şi migală, să exploreze universul cuceritor şi ofertant al sfinţilor, paradigmatice realizări ale omenescului în har ce „coboară pe pământ surâsul Tatălui“ (Paul Evdokimov). De veacuri, cu o carieră impresionantă şi rod însutit, istoria frumosului la nivelul de vârf a atins trei mai culmi: Patericul, Filocalia şi Proloagele. Despre aceste culmi mărturiseşte Andrei Pleşu: „Sunt cel mai eficient antidot al orgoliului. E o lectură care mă pune în inferioritate, care, cum ar spune Noica, desfiinţează omuleţul din mine. Aproape că nici nu e nevoie să citesc. Simpla existenţă a unui asemenea text e orientativă, e stimulatoare. Cum zice Sfântul Epifanie: e destul să vezi astfel de cărţi spre a te domoli...“. Apelăm la sfinţi, personajele centrale ale triadei Pateric-Filocalie-Proloage, că să ne alfabetizăm şi noi, cei de azi, în sculptarea celui mai frumos chip al lui Dumnezeu din istorie, aşa cum nu a mai fost şi nu va mai fi. Aluat copt la flacăra transfiguratoare a dumnezeirii, sfântul este, după mărturia lui Iustin Popovici, „literă într-o Evanghelie nouă, a cincea, pe care Duhul Sfânt o scrie până la sfărşitul veacurilor.“ Cât timp Duhul Sfânt lucrează în Biserică, perspectivele sunt deschise: file noi se adaugă în sinaxar, cuvinte întemeietoare prelungesc Filocalia, iar fapte memorabile dobândesc iz paterical. De aceea, atât Proloagele, dar şi Patericul şi Filocalia continuă în mod firesc Evanghelia şi Faptele Apostolilor. Timpul sfinţilor este timpul Duhului. Nu au nevoie de biografii îndelung meşteşugite. Biografia lor se confundă cu Evanghelia. Nici moderni, nici postmoderni, oameni lucrători şi dincolo de veac, tămăduiţi de dileme prin experienţe şi convingeri deloc cotidiene, aceştia sunt sfinţii. Anonimi în logica lumii, sfinţii nu sunt nobelişti, dar sunt nobili la suflet; ei nu expiră niciodată, ci inspiră. Aşezaţi în Pateric şi Filocalie pe drumul anevoios sau cărarea îngustă a Împărăţiei cu obstacole, căderi şi ridicări, victorioşi şi consolidaţi în Proloage, sfinţii sunt mărturia iubirii neţărmuite a lui Dumnezeu care face „din pescari apostoli şi din păgâni mucenici.“ Simion Mehedinţi preciza că „un neam şi un popor valorează atât cât a înţeles din Evanghelie“. Considerăm că valoarea unui om, a unui popor sau a unui secol este garantată şi de cât s-a raportat la Pateric, de cât şi-a asumat din Filocalie şi, mai ales, de cât s-a interogat pe sine vizavi de Proloage.