Apelul unei învingătoare a cancerului de sân către femei

Solistă de jazz, muzică uşoară şi muzică religioasă, profesoară de canto şi publicistă, lect. univ. dr. Mihaela Loredana Gârlea este o voce inconfundabilă în spaţiul muzical, cultural şi universitar ieşean şi o prezenţă vie în biserică. De această dată a ales să împărtăşească cititoarelor Ziarului Lumina despre experienţa sa ca pacientă diagnosticată cu cancer de sân, acum, la început de octombrie, lună dedicată, la nivel mondial, conştientizării acestei maladii. Este o suferinţă care „nu strigă”, dar care poate fi evitată cu o „căutare” periodică la medic, susţine Mihaela Loredana Gârlea, căreia i-am oferit acest spaţiu pentru a scrie articolul de mai jos.

Nu-mi sunt străine suferințele de vreun fel. Nici cele fizice, nici cele sufletești. Și știu că orice om are povestea lui. Mi-e greu să cred că există muritor care să nu fie oricând personajul propriului roman, indiferent cine îl scrie. Un personaj autentic, confirmat de-a lungul vieții lui prin tot ceea ce acesta a devenit și continuă să devină.

M-am întrebat adesea pe care dintre cele două suferinţe, fizică şi sufletească, le-am suportat mai bine în cei 50 de ani. Și-mi dau seama că nu am un răspuns. Sau, dacă am unul, acela este parțial și nu-i al meu: „Aveți o sensibilitate foarte mare la durere, ceva destul de rar”, a spus medicul meu chirurg la unul din schimburile de pansament, referindu-se, desigur, la corp, la materie. Eu cred că omul care nu suportă durerea fizică cu greu o suportă pe cea sufletească. De fapt, îndrăznesc să afirm că nu am îndoieli că omul este cu adevărat și materie și spirit, deopotrivă.

Nu voi intra pe tărâmul medicinei, unde se spune că toleranța la durere ține de o anumită componentă cerebrală, ci voi rămâne pe meleagul existenței mele, cel din care vă scriu acum cu șiroaie de lacrimi ce-mi inundă cicatricea încă nevindecată. E sânul din care au supt cei doi copii ai mei, pe care s-a așezat adesea o mână gingașă în căutarea căldurii mele, ca mamă. E sânul pe care mica și scumpa mea nepoțică Emilia Natalia și-a așezat căpușorul când ne-am întâlnit pentru prima oară…

E sânul la care am strâns sute de copii ce-mi săreau în brațe în toate întâlnirile mele cu ei, în emisiuni, spectacole.

„Am ştiut cu toată fiinţa mea că Dumnezeu mă iubeşte”

Peste 136 de zile și nopți în care am crezut și am știut cu toată ființa mea că Dumnezeu mă iubește. Adică singura entitate în care cred, unitatea Sfintei Treimi - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh -, și tot ce înseamnă, prin Sfântul Botez, existența mea în această lume.

Oare cum e să stai într-o seară obișnuită de ianuarie cu mâna așezată din întâmplare pe piept și să simți că „ceva” parcă e acolo, în plus? Cum e să îți spui în minte „mi se pare”, iar mai apoi, zile în șir, să găsești pe toate ecranele la care te uiți anunțul „Nu mai sta, vino acum în campania de screening gratuit pentru depistarea cancerului de sân”? Cum e să spui: „Oare mi se pare?” Cum e să pui mâna pe telefon să te programezi, să mergi la mamografie și, după două ore, să auzi: „Doamna Gârlea, la dumneavoastră nu am nici o îndoială. Dacă sunteți de acord, repede programăm ecografia și, dacă va fi necesar, și... va fi, facem și biopsia”?, ba chiar să auzi de la un medic aflat la o vârstă venerabilă că odată cu această campanie s-a constatat că „7 din 10 femei dezvoltă cancer la sân”.

Cum e să ajungi acasă și, deși vrei să nu spui o vorbă ca să nu sufere careva, te trezești vorbind ca din altă lume: „Tata, am cancer!”? Cum e să-l vezi prăbușit pe cel care ți-a fost și mamă și tată și iubit și frate și prieten și confident timp de peste 30 de ani? Cum e să mergi la biopsie... anestezie locală? Cum e să aștepți zile în șir, iar rezultatul să iasă indecis, deci, „bine-ar fi să mai încercăm o dată, că totuși...” Cum e să nu pomenești nimic aproape nimănui (cu excepția familiei restrânse și a unui cerc mic de prieteni), să ții în tine cam tot ce gândești... Cum e să aștepți, iar și iar, și rezultatul să arate clar... Cum e să treci prin atâtea cabinete, prin mâna atâtor medici, asistente, infirmiere...

Senin și pace, și multă încredere! Căci numai așa un om aflat în asemenea provocare a vieții poate să accepte, să se ducă din proprie inițiativă oriunde i s-a spus să meargă, să facă tot ce depinde de el ca să încerce să mai rămână alături de cei dragi. Operația a venit după multe investigații, nu doar ceea ce am relatat. Într-o astfel de operație ajungi după ce o armată de specialiști se așază pe aceeași „linie de tragere la țintă”. Nu am avut nici măcar o secundă de slăbiciune sau deznădejde. Singura mea grijă era legată de cei de acasă, să fie puternici, să se iubească, să fie armonie și iubire între ei, să nu se lase pradă răzvrătirilor de vreun fel. Să nu apară acel dureros și greu de dus „De ce...?”, indiferent de ce se va întâmpla cu mine.

Am ieşit din spital cu o parte din mine lipsă, dar cu sufletul definitiv îmbunătățit.

„Nici măcar o clipă nu mi-am oprit timpul“

Primul lucru pe care l-am făcut acasă, în prima zi de după spitalizare, a fost un curs online cu o parte din studenții mei, cei care vor deveni profesori de canto. Prima zi de după vacanța de sărbători. Nu am putut altfel. M-am gândit la sentimentul de rușine ce m-ar putea cuprinde spunându-le (deși cu o scuză cât se poate de omenească): „Nu vom face ora...” Deși aveam tot dreptul din lume să fiu în concediu medical! Nu mi-am permis acest drept în fața celor care investesc atâta încredere în noi, profesorii. Documentul acela este și acum pe biroul meu. Iar eu chiar mă simțeam bine, capabilă să-mi țin orele. Toate! De altfel, un semestru plin de activități, repetiții, concursuri, premii, conferințe, jurii, comisii și câte și mai câte împliniri deosebite. Cu o parte din corp în durere, dar cu o dorință infinită de a nu renunța!

Nici măcar o clipă nu mi-am oprit timpul... Nu am renunțat la nimic, ba chiar m-am încăpățânat să-mi continui parcă mai abitir activitățile profesionale și personale.

Ați așteptat vreodată ceva până ați simțit durere? Știți că așteptarea doare? Știți că durerea de așteptare se instalează în coșul pieptului, în moalele capului? Așteptarea vuiește, apoi tace și urlă iar. Se instalează pe timpan și-și strigă timpul, uneori doinit, alteori doar ca o adiere de vară printre cruci întru neuitare, apoi urlând înecat în fiecare respirație? Ei bine, așteptarea mea din urmă a durat șapte săptămâni (rezultatul anatomopatologic). Și încă una (întâlnirea cu medicul oncolog). Adică opt. Știți ce simbolizează cifra opt? Iubirea eternă.

Iar eu... mă simt ca-n cer. Fiindcă am aflat că am mai primit timp... Fără cumplitele chinuri de la citostatice. Am scăpat de ele pentru că am descoperit totul la timp! Iar pentru asta mulțumesc Cerului și tuturor medicilor mei salvatori! Vă rog, căutați-vă...! Căci cancerul nu doare, nu strigă, nu scoate un sunet... E parșiv și stă la pândă. Treptat, uneori foarte rapid, devine stăpân pe ceea ce credeați că-i numai al vostru și greu mai poate fi anihilat când deja și-a făcut culcuș peste tot. Chiar dacă aveți analizele bune, chiar dacă sunteți dependent de sport și de alimentație sănătoasă... ca mine, nu uitați că „una din şapte femei va dezvolta această afecțiune pe parcursul vieții”, după cum mi-a precizat medicul meu chirurg. Vă rog, căutați-vă...! Căutați să vă simțiți ca-n cer, aici, pe pământ.