Apostolatul și o întruchipare contemporană - Mihaela Grădinariu

Domnul a hărăzit pământurilor românești multe din darurile grădinilor sale, cele ale raiului din ceruri. Acest belșug de frumuseți și bogății a adus României renumele de loc binecuvântat, dar și de jinduit tărâm în ochii hulpavi ai căutătorilor de aproape și de mai de departe ai „spațiului vital”. Istoricul Gheorghe Brătianu, martir ucis la Sighet de sovietici și de cozile lor de topor autohtone pentru credințele sale românești, observa amar, în cartea sa despre Marea Neagră, că aceasta e singurul vecin prieten al țării noastre. Norocul bunei sortiri cerești l-am schimbat noi înșine nu o dată în istorie în nenoroc. Am săvârșit nelegiuirea fie din ignoranță, dar, și nu de puține ori, prin ticăloasă purtare. Multe au fost și sunt și azi tezaurele noastre, de la pământul mănos la zăcămintele naturale, adeseori printre cele mai prețioase din lume. Dar cel mai fără de seamăn filon a fost cel uman, miruit de Dumnezeu, cu puterea brațelor și cu brianța minții. Însă nici față de această resursă inestimabilă nu am avut totdeauna grijirea necesară. Și câtă materie cenușie nu s-a pierdut iremediabil în curgerea veacurilor! Minereul cel mai nobil și pur s-a găsit în satul românesc. Veritabilă mină diamantiferă. S-au jertfit pentru a scoate la suprafață diamantele și a le așeza în cufărul de zestre al acestei nații dascălii, cei cărora Spiru Haret le-a înțeles misia sacră de apostoli ai neamului și le-a acordat statutul și mijloacele pentru a făptui sacerdoțiul întru care erau chemați. Când mă gândesc la lucrarea lor, una de însemnătate covârșitoare pentru istoria noastră, am în minte un exemplu de-a dreptul minunat al lucrării ziditoare a acestor semeni, luminători cum au fost supranu­miți, cel al învățătorilor din satul Șurănești, o așezare rurală ce numără azi ceva mai mult de 700 de suflete. Ei au fost privirea săgetătoare care a ajuns în miezul cel tainic de unde scăpăra genialitatea. Au perceput-o cu acel instinct imbatabil al profesioniștilor bres­lei, dar nu s-au oprit la atât, ci au făcut ca grăuntele diamantin să germineze și apoi i-au convins pe părinți, nevoiași, de regulă, să dea mai departe la carte odraslele, oferind ei înșiși sprijin și mai ales găsind pe acei mecena în stare să ajute spre a se atinge țelul. Așa au ieșit din huma acestui umil sat trei iluștri români, biologul Emil Racoviță, al cărui nume îl are din 1957 satul, anatomistul Grigore. T. Popa și istoricul Emil Condurachi, savanți cu rezonanță interna­țională.

Sigur, exemplul apostolilor din Șurănești nu e unul singular. În vremea ministeriatului providențialului Haret, aproape nu era localitate rurală care să nu aibă asemenea figuri luminoase. Lor le datorăm înavuțirea țării cu oameni de seamă și cu acea oaste care a dus lupta de propășire a așezământului nostru statal. Din păcate, în comunism și postcomunism, stelele acestea s-au cam stins. Azi, în vremuri de restriște pentru satul românesc, când sufletul său e amenințat cu pieirea, apostolatul se cere reînviat și repus în rosturile sale haretiene. Nu avem de-a face cu o direcție de acțiune a celor îndrituiți să acționeze, ceea ce este regretabil și păgubitor. Dar există în straturile societății conștiințe încă vii. Simțind primejdia care ne paște, acestea și-au asumat misia de zei lari ai atât de valorosului zăcământ de materie cenușie din lumea satului românesc. Ei sunt apostolii contemporaneității. Nu prea mulți și hăt departe de cât ar fi nevoie. Reprezintă fructul unei porniri interioare, irepresibile, ca în cazul unei asemenea figuri iconice din universul dăscălimii ruralității românești, Mihaela Grădinariu, cărturarul de la Râșca, născută, aidoma poetului din Riazan, Esenin, cu satul în glas. Părinții ei, pre numele lor Zenovia, de loc din Râșca ctitoriei voievodale a lui Petru Rareș, și Ioan Țicalo, cu rădăcini într-un sat septentrional, de la graniță, Sinăuții Botoșanilor, profesori de har și de vocație, au slujit o viață la catedră limba și literatura română în așezarea din legendarul ținut al Fălticenilor. Mihaelei, după școlirea la prestigiosul Liceu „Nicu Gane” din Fălticeni și formația academică în Iași, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, unde a urmat Literele și Teologia cu rezultate remarcabile, nu i-a zburat gândul spre alte orizonturi mai făgăduitoare pentru a-și pune în valoare aptitudinile generoase de om al cărții și al cuvântului, al melosului, al liniei și culorii. Chemând-o cuibul din care se ivise pe lume, și-a dorit să se întoarcă acasă, să fie dascăl în satul său și să-i bucure cu viersul ei, tors la strană, pe credincioșii din vatra natală. Și nu s-a mulțumit cu atât, ci din prima clipă a statornicirii în sat a simțit că e de datoria ei să fie suflet din sufletul comunității. Era mereu acolo unde era mai mare nevoie. O durea sufletul că sub ochii ei se pierdeau comori de frumusețe și spiritualitate și de îndată și-a îndreptat energiile parcă nesecate spre păstrarea acestor odoare. Așa a luat ființă grupul vocal bărbătesc „Flori de măr”. Prin activitatea sa efervescentă și prezența la marile evenimente artistice din țară și străinătate, „Flori de măr” demonstra că dragostea de cânt nu murise, ci era vie, doar trebuise să se aprindă flacăra pasiunii. Și intuind dorința consătenelor de a nu rămâne mai prejos decât bărbații lor, Mihaela Grădinariu a purces și la crearea unei formații feminine, „Țărăncuțele de la Jahalia”. Împreună, cele două grupuri au generat în comuna Râșca o veritabilă emulație artistică. Mihaela Grădinariu se dăruia jertfitor la catedră, spre bucuria copiilor, care-i sorbeau cuvintele, la biserica din Jahalia, sat al comunei Râșca, unde slujea soțul ei, preotul Stelian Grădinariu, nu numai cântând la strană, ci și țesând pânza comuniunii. Zi de zi apărea acolo oriunde se cerea un sfat, o vorbă bună. Era nelipsită de la clacă, adică la acele lucrări unde fiecare viețuitor contribuia cu brațele și mintea la propășirea localității. Se minunau consătenii de unde izvorau atâta putere și energie. Resursele ei păreau cu adevărat inepuizabile, de vreme ce se adăugau trebile cele multe ale casei, delicata atenție acordată ceas de ceas părinților, peste care coborâseră anii. Avea acea capacitate rară și de mare preț de a urzi climate, în care cei din jur înfloreau sub iradierea ei de duh și omenie.

Găsea și timpul construcției proprii, desăvârșirii lăuntrice, cărturărești, creatoare, fără de care, era conștientă, apostolatul ar fi rămas o vorbă goală. Ducea vitejește bătălia, una a sinelui, cu blazarea, plafonarea, mediocritatea, ce-au pus capăt mereu unor cariere promițătoare. Provincia s-a consacrat, cu lipsa ei de perspectivă spirituală, ca un mediu favorizant al naufragiului intelectual, al ratării. Pe Mihaela Grădinariu n-o pândeau asemenea primejdii. Deviza care o anima clipă de clipă era aceea a sporirii talantului prin emancipare culturală și educație de înalt standard. Săvârșind cu acribie datoriile asumate ca un legat față de comunitatea Râșcăi, niciodată neglijate, acest apostol al contemporaneității găsea resursele să urmeze impecabil și cu rezultate pe măsură, împărțindu-se între satul ei și Iași, un masterat la Literele Universității ieșene, să frecventeze cursurile doctorale și să susțină strălucit, magna cum laude, o teză de doctorat, care aducea la lumină un nestemat troienit de uitare, proza lui Alice Botez. Dar acea perioadă ieșeană a fost una care i-a dat curajul, cu ajutorul și al unor spirite afine din Universitate și din instituțiile culturale ale cetății, să-și asculte chemările lăuntrice și să le lase a se exprima, proiectând o personalitate a multitudinii de euri, de cuvântător al încuvântării, de hermeneut subtil și exigent al fenomenului literar, de publicist redutabil. Poezia, critica literară, vocațiile liberate să glăsuiască au impus-o pe Mihaela Grădinariu, prin constantele ei colaborări în „Cronica Veche”, „Expres cultural”, „Convorbiri literare”, ca pe o voce a unei rostiri poetice de o frapantă originalitate și ca pe un condei de cronicar literar care avea în bandulieră toate uneltele, talentul și o viziune atotcuprinzătoare a întregului și detaliului, ce propunea exegetic efigii. Apariția ei a fost o surpriză, una din acelea uimitoare, cea a unui târzielnic răsărit, dar strălucitor de parcă ar fi fost dintotdeauna pe cerul cel plin de stele al cuvântătorilor. Intra în universul scrisului în miezul vieții, dar pășea pe o cale regală. Florile talentului său își deschideau corola după lungi și răbdătoare acumulări, dar miresmele răspândite erau din cele dăinuitoare. Au venit firesc cărțile, primirea în breaslă, încununarea cu premii literare a unora dintre aparițiile editoriale.

Dintre toate aceste oficieri, căci despre așa ceva este vorba, cea la altarul poeziei îi este cea mai la suflet. Așternând versuri, poeta intră într-o stare a transfigurării în care apelează un fond lexical ancestral, căruia îi conferă iar tinerețe fără bătrânețe, logodindu-l cu limbajul de azi, polizat artizanal să strălucească cu înnoită expresivitate. Cuvintele altfel potrivnice se împreună să toarcă firul pentru pânza frumuseții. Și ideile, cele ce-s coloanele acestei zidiri de artă poetică, deși, prin tradiție, ai zice că sunt gata de sfadă, se duelează întru biruința mesajului, a ceea ce aedul vrea să lase cu limbă ca de moarte ascultătorului cititor. E o rostire a gravității, a gâlcevii trupului cu sufletul, a îndoielilor care macină vieți, existențe. Mihaela Grădinariu e incantatorie în viersuirea sa, dar poezia ei nu e una să sune dulce la ureche, ci să răscolească profunzimi ființiale, să îndemne la meditație, la catharsis. Fiecare carte de poezie, începând cu cea de debut din 2012, „Biserica de cuvinte”, continuând cu „Frigul din clepsidră” (2013), „Risipiri în alb pe alb” (2014), „Aspida mireasă” (2015), „Urechea lui Malhus” (2017), „Oglindă pentru spaimele luminii” (2020) și „Die Wörterkirche”, traducere în germană de Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Boppard am Rhein (2022), adaugă valori noi acestui discurs liric de o firească singularitate, una necăutată, mărturisitoare a eului cel mai de adânc. Ultima apariție, cea din 2023, „Vindecă-mă, moarte, de viață, cu un poem”, carte editată de Junimea, este și un manifest poetic. Transpare din fiecare poezie, în acea rânduire de curgere de la o moară de apă, noima acestei abordări poetice ce-i una a singularizării, fără de rupere de un context literar căruia poeta îi aparține. Crezul poetic contrapunctează fiecare vers. E credința fierbinte în puterea vindecătoare a poeziei, atașamen­tul la viziunea dostoievskiană a frumu­seții care va salva lumea.

Prin oameni de carte și de trăire în spirit, precum Mihaela Grădinariu, care, aidoma și altor confrați, încă nu destui, se reîntrupează apostolatul, a cărui menire a fost și trebuie să fie pe mai departe nepierderea aurului cenușiu mai ales din satul românesc, cândva inepuizabilul nostru rezervor de deșteptăciune și genialitate. E acesta însemnul de noblețe ce-i împodobește ființa Mihaelei Grădinariu, care la început de septembrie 2025 împerechează cifra 5. La cât mai multe salbe de fapte bune!