Aproape de cer, la Schitul Pătrunsa

De la Schitul Pătrunsa, sub Muntele Buila, în ţara Vâlcii, privind departe în zare, ai senzaţia că te afli la marginea lumii. În zilele senine vezi doar nesfârşitul pădurilor şi crezi că te afli într-un loc pustiu în care nu-şi au sălaş aşezările omeneşti. Într-adevăr, primele sate se pierd dincolo de perdeaua verde şi ascund parcă monahilor de la schit realitatea vieţii de dincolo de linişte. Pentru turiştii experimentaţi, doritori de drumeţii ori pentru pelerinii rugători le sunt trebuincioase multe ore sau chiar o zi întreagă să străbată potecile întortocheate de pe spinarea munţilor ca să ajungă la schit. Cred că înainte de a se ridica aici smerit altar de rugăciune a fost un cuib de vulturi în care singuraticele păsări îşi creşteau nestingherite puii.

Ierodiaconul fugar, pe cărările troienite spre Pătrunsa Am descoperit Schitul Pătrunsa în vremea Seminarului, când am urcat cu greu poteca dinspre Iezerul şi Schitul Pahomie. Era o zi de vară fierbinte şi poposeam lângă izvoarele ocrotite de fagi bătrâni, pentru a ne ostoi setea. Printre lanuri de ferigi cum n-am mai văzut vreodată, oprindu-ne să gustăm fragii cu parfumul lor inconfundabil şi zmeura aflată din belşug pe marginea drumeagului, am urcat către Cer multe ceasuri. Ne opream din când în când şi ne aşezam pe o margine de stâncă ascultând murmurul pădurii şi glasul vânturilor, care se loveau sus de stâncile Munţilor Buila. Doream ca drumul să nu se mai sfârşească, să tot urcăm pe cele mai strâmte cărări, amintindu-ne de calea cea strâmtă a Evangheliei pe care adeseori o ocolim, preferând pe cea largă... Obosiţi de greutatea urcuşului şi de arşiţa unei zile de iulie, am ajuns la Pătrunsa, odată cu glasul clopotului de Vecernie. Soarele sta ascuns după stâncile înalte şi parcă s-a înserat mai devreme decât trebuia. Am cântat Vecernia şi am privit cu nesaţ priveliştea care se deschidea înaintea noastră. Un monah ce purta numele Galaction ne-a vorbit din istoria simplă a unui loc măreţ. Cu trei sute de ani înaintea noastră, o femeie evlavioasă, ce aştepta vremea să nască, a fugit din calea turcilor şi a urcat până aproape de crestele munţilor. La rădăcina unui copac falnic a adus pe lume un prunc pe care l-a închinat Domnului, ajungând monah, stareţ la Polovraci şi Horezu şi mai apoi episcop al Râmnicului, Clement Modoran. După ani, a urcat împreună cu mama sa pe munte şi s-a minunat de locul în care a văzut lumina zilei. Împreună cu meşteri pricepuţi, a zidit o mică biserică închinată Cuvioasei Parascheva, după numele mamei care-i dăduse viaţă. La singuraticul altar au slujit monahi râvnitori care petreceau luni în şir fără să întâlnească pe nimeni. Zăpezile de altădată troieneau cărările şi rămâneau suspendaţi între cer şi pământ în rugăciune şi petrecere cuvioasă. Doar îngerii îi cercetau, ducându-le rugăciunile şi trăirile înalte către Tronul Mielului. Odată cu aburii ce se ridicau din munţi, ca din preţioase cupe de tămâie se înălţau către Domnul şoaptele rostirilor sfinte. Poate că sihaştrii din poiana Pătrunsei şi alţii din zone ştiute şi neştiute ne-au ţinut locului şi au alungat potrivnicii care s-au ridicat asupră-ne. În noaptea când am rămas la Pătrunsa, hodina noastră s-a cuminecat cu taina acestui loc. Au trecut mai bine de 20 de ani şi m-am gândit mereu, la început de vară, să urc din nou spre poiana de lângă Cer. Între timp, ochii mei s-au oprit peste câteva pagini care vorbeau despre ieromonahi temerari care s-au încumetat să înfrunte singurătăţile. De fapt, n-au fost niciodată singuri şi nu e de mirare că în astfel de împrejurări Dumnezeu trimite câte un om sau un înger să cânte la Liturghie. Aşa s-a întâmplat într-o iarnă de la mijlocul veacului al XX-lea. Pe urme proaspete de fiare, cu o traistă înţesată de posmagi şi o legătură de brânză, un ierodiacon fugar a ajuns la Pătrunsa, surprinzându-l pe sihastrul ieromonah Veniamin, care nu avea cu cine sluji Liturghia. Câte Liturghii n-a slujit singur părintele Veniamin sau cei dinainte de el, până când s-au dus să asculte Liturghia cerească? Când Veniamin Grigorescu a fost aşezat în mormântul de lângă bisericuţa episcopului Clement, se credea că locul va rămâne pustiu. Dar n-a fost aşa. Dumnezeu a purtat de grijă Casei Sale şi a trimis oameni de suflet, care au dus mai departe flacăra credinţei şi a lucrării tainice. Gândul păstrat în inimă a răbufnit într-o zi şi am urcat la Pătrunsa într-un suflet. După 25 de ani, pustiul rodise În 25 de ani, mâna omului n-a reuşit să croiască drum de maşină. Am regăsit poteca dintre ferigi şi izvoarele neurnite din locurile lor. Copaci bătrâni, martori ai istoriilor zbuciumate, umbresc călătorii în zilele fierbinţi, asemenea unui acoperământ care picură răcoare şi rouă a harului. În poienile munţilor, la rădăcina brazilor se vor fi odihnind moaşte de cuvioşi care nu s-au amintit prin cărţile sfinte. Cine să le mai scrie viaţa dacă s-au nevoit singuri şi n-au mai întâlnit în zilele lor ţipenie de om? Am poposit la margini de prăpastie şi am spus împreună cu psalmistul: ,,Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut“. Am continuat drumul şi am zărit printre coroane de fagi clădiri noi şi turnuri semeţe de biserică. M-am apropiat cu emoţie. Poiana se umpluse de case. Pustiul rodise. Călugări mulţi, aproape de 30, s-au adunat la chemarea Mântuitorului adresată prin gura întâiului ctitor, Clement episcopul. Am păşit în biserica cea nouă. Era din nou Vecernie, ca şi în urmă cu un sfert de veac. M-am dus în vechea bisericuţă, aflată stingheră şi neîngrijită. Părăsită de oameni, ea a rămas aceeaşi, lăcaş al Celui Preaînalt şi poartă către cer. Frumuseţea ei şi istoria legată de unul dintre păstorii Episcopiei Râmnicului nu trebuie să-şi piardă strălucirea. Întâlnirea cu Dumnezeu în acest loc aproape de cer, la marginea munţilor, într-un spaţiu care se logodeşte cu înălţimile Taborului, constituie o realitate clară. Se lăsa înserarea când am plecat de la Pătrunsa. Vă spuneam că în acest loc zilele par mai scurte şi asta pentru că nopţile se transformă în lumină, prin rugăciune şi priveghere. M-am uitat încă o dată înapoi. Se impregnase pe retină imaginea bisericuţei ocrotite de Sfânta Parascheva şi a căsuţelor sărace din lemn care-i adăpostesc pe sihaştrii din cuibul vulturilor. Mulţimea anilor şi schimbările vremurilor n-au alungat din sufletul unui seminarist pelerin către izvoarele veşniciei bucuria şi darul unui schit care va rămâne mereu un loc al sufletului său.