Ararat

Ce să fac eu cu atât de multă viață? am spus, privind în depărtarea zilelor pe care le aveam de trăit. Poate că viața ce mi-a fost dată le-ar fi mai de folos altora decât mie! Abia mă născusem și știam aproape totul despre cer, de la îngerul care venise să mă păzească.  De dragostea alor mei, în primul rând, ce era cât un munte, pe care nu-l puteam urca singur. Dar și de alte primejdii la fel de însemnate, precum zborul berzelor, parfumul florilor de câmp, răsăritul curcubeului după ploaie.

Îngerul m-a lăsat să merg pe linia orizontului din palma lui până la capătul timpului și îna­poi. Imediat ce m-am întors de acolo, am chemat, fără să stau pe gânduri, un nor de deasupra casei noastre încredințându-i lui viața mea.

Nu-ți păstrezi nici măcar inima? m-a întrebat norul. Îmi sunt de ajuns ochii, i-am răspuns, ca să văd tot ce se întâmplă în jur fără să sufăr. Și mi-am văzut vârstele căzând peste lume. Ploaia dulce a copilăriei!

Ploaia verde a tinereții!  Iar la urmă de tot, s-a pus pe răpăit bătrânețea!

Doamne, ce potop!

Nici acum nu m-am dezmeticit bine. Noroc c-a trecut prin apropiere o corabie.

Așa lipsit de viață cum eram, am izbutit să urc pe puntea ei. Și-au urmat câteva mii de ani de plutire în derivă, ajungând, într-un târziu, aici pe Ararat, de unde vă scriu, cu lumina ochilor, despre toate acestea.