„Arătaţi o vieţuire vrednică de Cel ce locuieşte în voi“

Taina Botezului reprezintă poarta de intrare într-o nouă viaţă. Omul vechi moare, iar făptura cea nouă, renăscută întru Hristos prin lucrarea harului Duhului Sfânt, începe viaţa dumnezeiască la care a fost chemată. Haina cea albă a celui botezat simbolizează curăţia sa sufletească şi puritatea cu care trebuie să îşi trăiască viaţa de acum înainte. Având în vedere că majoritatea covârşitoare a botezurilor au loc la o vârstă fragedă, este de datoria naşilor şi a părinţilor să-l introducă mai târziu pe neofit în mediul propice dezvoltării sale duhovniceşti, aşa cum putem observa şi din textele Catehezelor baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

În cadrul Catehezelor baptismale, Sfântul Ioan Gură de Aur le vorbea adesea atât catehumenilor, cât şi, după primirea Tainei Botezului, neofiţilor despre vrednicia extraordinară la care au fost chemaţi, încercând să îi povăţuiască amănunţit în ceea ce priveşte calea mântuirii: „Nu, vă rog, nu luaţi cu atâta uşurătate mântuirea voastră! Pune în minte vrednicia ta şi ruşinează-te. Căci dacă cineva care cugetă ceva măreţ despre vreo vrednicie omenească adesea refuză să facă vreun lucru necuvenit care ar leza acea demnitate, tu, urmând să primeşti o atât de mare vrednicie, nu eşti dator să te sfieşti de pe acum? Fiindcă o asemenea vrednicie ai, încât ea te însoţeşte şi în veacul acesta şi va merge cu tine şi în viaţa viitoare. Care este aceasta? Creştin vei fi numit din pricina dragostei de oameni a lui Dumnezeu; şi credincios. Iată, nu o singură vrednicie, ci două. Îl vei îmbrăca pe Hristos nu peste multă vreme şi ţi se cuvine să hotărăşti şi să faci toate ţinând cont de faptul că Acela este totdeauna împreună cu tine“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cateheze baptismale“, I, 44). Ceea ce fiecare persoană a primit prin Taina Botezului este o pecete de neşters, care îl va însoţi şi în viaţa veşnică. „Îmbrăcarea“ noastră duhovnicească întru Hristos despre care ne vorbeşte aici Sfântul Ioan Gură de Aur este atestată de însuşi Sfântul Apostol Pavel, care afirmă la un moment dat: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“ (Galateni 3, 27). Această transfigurare a vieţii noastre trebuie păstrată permanent pentru că de acum înainte suntem datori ca fiecare act propriu să-l efectuăm în strânsă comuniune cu Hristos. În vremea de dinaintea primirii Botezului, omul poate oscila foarte mult în deciziile sale, nefiind renăscut întru Hristos prin harul Duhului Sfânt. Acum, lucrurile sunt limpezi: toate trebuie făcute împreună cu Hristos, pentru Hristos.

Preocuparea de sănătatea sufletească

Comportamentul creştinului cuviincios conţine un paradox intrinsec: trebuie să fie suficient de vizibil încât să-i îndemne pe ceilalţi să-l urmeze, dar şi suficient de tainic, încât să nu-l împingă la mândrie şi slavă deşartă. Însă, în esenţă, comportamentul propriu trebuie să reflecte fidel relaţia profundă a sufletului nostru cu Hristos. „Să arătăm o vieţuire vrednică de şacesteţ binefaceri şi în fiecare zi să ne preocupăm de sănătatea sufletelor noastre, mai ales voi, cei ce acum aţi fost învredniciţi de dumnezeiasca şi tainica iniţiere şi aţi lepădat povara păcatelor şi aţi îmbrăcat luminatul veşmânt. Dar ce zic «luminatul veşmânt», când L-aţi îmbrăcat pe Însuşi Hristos şi L-aţi primit pe Stăpânul tuturor înlăuntrul vostru! Arătaţi, aşadar, o vieţuire vrednică de Cel ce locuieşte în voi, ca să atrageţi şi mai mult har de sus şi să râvniţi a imita pe cel ce a fost mai întâi prigonitor şi apoi apostol“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cateheze baptismale“, V, 18). Sănătatea sufletească vine înaintea celei trupeşti. Desigur, fiecare dintre noi este dator să se îngrijească şi de sănătatea  fizică, pentru că nu suntem chemaţi la distrugerea trupului, ci la supunerea lui, dar sănătatea sufletească este mult mai importantă. Trupul sănătos are un stăpân rău în sufletul pătimaş. De aceea, fiecare dintre noi suntem datori să păstrăm cu atenţie strălucirea harului Sfântului Duh în inimile noastre şi bucuria necurmată de a sluji lui Hristos, pentru a ne învrednici de o comuniune tot mai profundă cu Sfânta Treime şi cu comunitatea credincioşilor din care facem parte sau pe care îi păstorim. Pentru a reuşi, însă, în aceste direcţii, trebuie să luptăm împotriva duhurilor necurate şi acest război nu are sfârşit. Aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Om fiind, trebuie să mă bat cu demonii! Trup având, mă lupt cu puterile netrupeşti! De aceea mi-a şi făcut Dumnezeu o platoşă nu de fier, ci din dreptate. De aceea, mi-a gătit un scut nu de aramă, ci al credinţei. Am şi sabie ascuţită: cuvântul Duhului. ş…ţ Dar ce? Oare numai arme ţi-a dat? Nu! Ci şi masă ţi-a pregătit, mai puternică decât orice armă, ca să lupţi cu vlagă şi fiind bine hrănit să-l birui pe cel rău. Căci numai ce te vede revenind de la Cina Stăpânului fuge mai aprig decât vântul, asemeni unui om ce vede un leu scoţând foc pe gură“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cateheze baptismale“, III, 12). Cel mai important medicament şi ajutor în lupta împotriva patimilor este primirea Sfintei Euharistii. Desigur, pentru aceasta este nevoie de o pregătire, de un „antrenament“ care cuprinde postirea, spovedania, efectuarea canonului pentru primirea Sfintei Euharistii. Primirea cuviincioasă a Sfintei Euharistii, cu pregătirea corespunzătoare, este cea mai mare armă împotriva patimilor sufleteşti. La aceasta se adaugă postul, rugăciunea, milostenia, gândurile şi alte fapte bune. Doar astfel putem să păstrăm curăţia noastră interioară.

Mulţumirea pentru cele primite

„Să ne sârguim, deci, vă rog, să păstrăm această frumuseţe neveştejită şi să învăţăm cu amănunţime care sunt cele ce pot păzi strălucirea acestei frumuseţi. Care sunt acestea? Mai întâi de toate, rugăciunea încordată şi mulţumirea pentru cele deja primite şi implorarea ca să fie păzite în siguranţă cele dăruite. Aceasta este mântuirea noastră, acesta, leacul sufletelor noastre, aceasta, tămăduirea patimilor ce se nasc în suflet. Rugăciunea este zidul credincioşilor, rugăciunea este arma noastră cea nebiruită, rugăciunea este curăţirea sufletelor noastre, rugăciunea este răscumpărarea păcatelor noastre, rugăciunea este pricina a mii de bunătăţi. Căci rugăciunea nu este nimic altceva decât convorbire cu Dumnezeu şi intimitate cu Stăpânul tuturor“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cateheze baptismale“, VII, 25). Rugăciunea şi mulţumirea sunt cele două „paveze“ ale virtuţilor şi ale sufletului curat. Atunci când ne rugăm trebuie să învăţăm să cerem cele vrednice de Dumnezeu şi să nu uităm să mulţumim pentru tot ceea ce El ne-a oferit şi ne oferă, binefaceri ştiute şi neştiute. Doar astfel putem să păstrăm simţirea harului, bucuria şi râvna de a-I sluji Domnului şi de a ne face vrednici de iubirea Sa. Mulţumind, reuşim să recunoaştem tot mai amplu, tot mai profund lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, deoarece înţelegem din ce în ce mai bine care este planul Său legat de noi, un plan întins în veşnicie.