Arbitrul credinţei

Data: 10 Octombrie 2014

Ordinea din univers ne spune că Dumnezeu este. Aceasta a afirmat-o şi Immanuel Kant pe la jumătatea secolului al XVIII-lea când scria: “Bolta înstelată şi conştiinţa morală din om mă fac să cred că este un Creator al lumii“. Da, putem spune acelaşi lucru împreună cu filosoful german, deşi conştiinţa morală la om a slăbit teribil la începutul acestui secol. Asta nu înseamnă că necredincioşii sau indiferenţii religios au câştig de cauză. Din contră.

Se zice că doi oameni maturi discutau despre existenţa sau neexistenţa lui Dumnezeu. Unul spunea că da, Dumnezeu nu are cum să nu fie. Celălalt, dimpotrivă, nega cu multă înverşunare prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lumii. Atunci unul dintre ei a propus un arbitru: Hai să întrebăm un copil. Să vedem ce ne spune o minte încă în stare pură, neatinsă de patimile vieţii. Poate să nu fie concludent ceea ce gândeşte el, încă nedezvoltat, dar trebuie să încercăm. Măcar de curiozitate. Bărbatul care nu credea l-a întrebat pe copil: Micuţule, tu crezi în Dumnezeu? Cred, a răspuns băiatul. Mama mi-a spus că El a făcut totul şi că El vede totul. Dar poţi să-mi spui tu unde este Dumnezeul în care tu crezi? Uite, ai de la mine un măr, dacă-mi vei răspunde. Nene, i-a replicat copilul, îţi dau eu două mere dacă-mi spui dumneata unde nu este Dumnezeu.

Convorbirea nu a mai putut continua. Dumnezeu este în toate. Noi, creştinii îl vedem peste tot. Deşi, unii, în faţa limitelor cunoaşterii au alte opţiuni. Spun că Dumnezeu nu este. E alegerea lor. Fiecare optează pentru ce crede că se potriveşte minţii şi sufletului său, pentru ceea ce crede că se motivează mai bine în mintea şi în inima lui. („Tâlcuri noi la texte vechi“, Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1989)