Arhimandritul Ciprian Zaharia - un străjer în vremuri de restrişte

În anii ’80, când l-am întâlnit pentru prima dată, arhimandritul Ciprian Zaharia părea un om închis, sobru, preocupat de lumea lui şi mai puţin deschis către cei din preajmă. Stăreţea la Bistriţa, voievodala ctitorie a lui Alexandru cel Bun, mănăstire care şi-a scris, multă vreme, istoria pe aceeaşi pagină cu Neamţul.

Ce a însemnat stăreţia lui la Bistriţa a spus-o clar unul dintre ucenicii săi de altădată, Prea Sfinţitul Ioachim Băcăuanul: „una dintre cele mai rodnice şi mai lungi stăreţii din întreaga istorie a mănăstirii“. Şi asta nu doar din pricina anilor mulţi (1979-2005), cât mai ales a realizărilor din timpul acela de răscruce. Ciprian Zaharia a venit la Bistriţa când avea vreo 50 de ani. Până atunci fusese, timp de 35 de ani, unul dintre diriguitorii vieţii călugăreşti de la Secu. Mi-a vorbit în multe rânduri despre viaţa unor monahi adevăraţi care vieţuiau la Secu înaintea decretului comunist, care i-a expulzat din mănăstire. Nu i-a uitat niciodată. La slujbele pe care le săvârşea, îi pomenea într-un lung şir de nume desprinse parcă dintr-un calendar aghioritic şi, o dată pe an, ori mai des, le făcea câte un praznic după rânduiala pământului românesc. Prin ce s-a caracterizat perioada de stăreţie a părintelui Ciprian În primul rând prin abilitate în vremuri de încercare şi presiune puternică faţă de Biserică, în general, şi monahism, în special. Datorită acestei abilităţi, contestată uneori în mediile eclesiale, Bistriţa a devenit o mănăstire cunoscută şi cercetată de credincioşii zonei, dar şi de pelerinii veniţi de departe pentru a-i întâlni pe duhovnicii vestiţi care se nevoiau acolo: Marchian Ciubotaru, Martinian Conuţ, Hrisostom Asavei, Ioanchie Bălan, Iustin Pârvu şi alţii. Unii dintre ei, urmăriţi de serviciile secrete, au mărturisit până la urmă că s-au aflat atunci într-o oarecare siguranţă între zidurile mănăstirii. Aceştia, împreună cu alţi călugări mai tineri, au pus umărul la refacerea vieţii duhovniceşti din vechea chinovie. În miez de noapte, când prin mănăstire nu mai mişunau ochii iscoditori, slujbele îşi urmau cursul de veacuri, reînnodând tradiţii bătrâne şi predând mai departe, celor tineri, dorul după înălţimile Taborului. Tot la o slujbă de priveghere s-a făcut prima călugărie, după 30 de ani de interdicţie. Şi apoi, tunderile în monahism au fost multe, la fel şi hirotoniile. O parte dintre monahii de atunci au rosturi înalte în Biserică şi duc mai departe, acolo unde se află, tradiţia acestei mănăstiri istorice şi sfinte. În mănăstirea Bistriţa, pe lângă împrospătarea duhovnicească s-a lucrat mult şi din punct de vedere edilitar - gospodăresc. Ridicarea caselor monahale din incintă, renovarea palatului domnesc, a gospodăriei, construirea unei biserici în stil tradiţional în cimitirul mănăstirii şi alte lucrări importante, au însemnat toate la un loc ani de trudă, jertfă, cheltuieli şi timp preţios. S-a spus în zilele înmormântării stareţului Ciprian că mănăstirea a fost vizitată în anii aceia de oameni importanţi, cu nume sonore şi cu poziţii înalte. Unii dintre ei au ajutat, chiar dacă formal aparţineau ideologiei potrivnice, la finalizarea lucrărilor amintite. Tot atunci, mănăstirea a fost gazdă bună pentru numeroşi oameni de cultură, scriitori, pictori, artişti. Milostiv şi primitor de străini Arhimandritul Ciprian a făcut şi pentru ei numeroase fapte bune, a fost milostiv şi primitor de străini. Unii scriitori, aşa cum a fost Ioan Alexandru, i-au închinat câteva poezii, precumcele din „Imnele Iubirii“ şi „Imnele Moldovei“, rămase ca un testament al poetului pentru Ţara Muşatinilor. Părintele Ciprian a ajutat mulţi tineri să urmeze şcoli teologice, le-a cumpărat haine şi cărţi, le-a dăruit primul veşmânt şi primul liturghier. Mulţi oameni ai Bisericii, astăzi cu diferite slujiri, păstrează imaginea unui monah milostiv, rugător, veghetor pentru mănăstire şi pentru bunul ei mers. Pe de altă parte, el s-a confruntat şi cu neîmpliniri, cu omeneşti eşecuri, cu nelinişti şi împotriviri. Se vorbea uneori de vigilenţa nestăpânită a unor demnitari zonali care aduceau mereu în discuţie „problema mănăstirii Bistriţa şi a oamenilor ei“. Probabil că pentru a rezista în anii cei mai înverşunaţi ai regimului comunist a trebuit să se plătească un tribut. Cu toate acestea, tributul amintit a salvat esenţialul. Mănăstirea Bistriţa a înfruntat vijelia şi a ieşit la liman cu nădejde în vremuri mai bune. Un stareţ în vreme de încercare În ultimii ani ai vieţii, arhimandritul Ciprian Zaharia s-a schimbat foarte mult. Nu mai era străjerul neadormit, nici ochiul de vultur care scruta întreaga aşezare. S-a retras într-o lume a lui, nepăsător parcă la multele probleme care se întâlneau la tot pasul. În această perioadă l-am mai întâlnit de câteva ori. Între momentele de amnezie avea şi unele în care-şi amintea de oameni şi locuri prin care trecuse în viaţă. I-am ascultat aşadar amintirile şi am reţinut câte ceva din fiecare. Nu mai era Ciprian de altădată, pe lângă care treceai tremurând. Ciprian de acum era ca şi un „prunc fără răutate“, fără resentimente, fără griji şi orgolii. Era, aş zice, pregătit pentru Judecata din urmă. De ce oare s-a petrecut trecerea lui în lumea veşniciei tocmai în ziua pomenirii Sfântului Nicodim de la Tismana? Va fi avut evlavie monahul nemţean pentru marele avvă care a zidit atâtea mănăstiri? Ori poate că aşa a fost hotărât pentru arhimandritul Ciprian, care a încercat şi el să întemeieze mănăstiri şi schituri noi, multe la număr, după modelul marilor părinţi îndrumători de obşti şi ctitori de lăcaşuri Sfinte. Oare s-a întâmplat aceasta pentru multele privegheri de la miezul nopţii la care părintele Ciprian era nelipsit? A fost arhimandritul Ciprian un monah cu lungă slujire, un stareţ în vreme de încercare, un suflet bun, ascuns într-un veşmânt învechit. Un om sub vremi, care şi-a dus crucea printre spini şi mărăcini în vremuri pe care noi nu le înţelegem pe deplin.