Arhimandritul Inochentie Tănăsoiu, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale (1938-1943)

Am încercat să refac pomelnicul eclesi­arhilor şi slujitorilor Catedralei pa­triarhale din Bucureşti. În parte, am reuşit. N-am găsit însă decât sărace date şi informaţii, uneori insuficiente, pentru a reface biografiile celor care s-au ostenit odinioară în Maica bisericilor Ungrovlahiei, cum a fost numită catedrala din Dealul Mitropoliei  Bu­cu­reş­tilor, iar după modelul ei, şi ce­le­lalte mari catedrale din zo­ne­le importante ale ţării.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul arhimandritului Inochentie Tă­năsoiu, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale în perioada 1938-1943. Îndată după plecarea lui de la catedrală s-a stabilit la Mănăstirea Cernica. Am cercetat în arhiva acestei lavre, dar am găsit puţine informaţii. O adresă din anul 1960 amintea că părintele Inochentie, bolnav şi în vârstă, era trimis la Mănăstirea Dealu, unde funcţiona Casa Sana­to­rială pentru monahii şi clericii Arhiepiscopiei Bucu­reş­ti­lor. În actele de arhivă ale Mănăstirii Dealu, însă, n-am găsit numele arhimandritului Inochentie Tă­nă­soiu, nici mă­car în treacăt, chiar pentru o scurtă perioadă. Aşadar, în­cer­că­rile mele pă­reau să fie spulberate. M-am gân­dit atunci să fac câteva că­u­tări în satul natal al arhimandritului, situat nu foarte departe de Mă­năs­ti­rea Cozia. Am primit, cu bu­nă­voinţă, ajutorul Preasfinţitului Emilian Lo­viş­tea­nul, Episcop-vi­car al Ar­hi­e­pis­copiei Râm­ni­cului, şi al stareţului de la Mă­năstirea Cozia, arhimandritul Var­to­lo­meu Andronic. Mer­gând pe acest fir, am descoperit că arhimandritul Inochentie s-a retras în ultima parte a vieţii în satul natal, unde a trecut la cele veşnice şi a fost înmormântat.

Arhimandritul Inochentie Tănăsoiu a văzut lumina zilei la 22 iunie 1883 în localitatea Cheia, judeţul Vâlcea, într-o familie de buni creştini, Maria şi Gheorghe-Radu, primind la Sfântul Botez numele Ion. A mai avut un frate mai mare, Radu-Pantelimon, care a urmat seminarul şi a fost cân­tă­reţ bisericesc în satul natal.

Tatăl său era crescător de oi (cioban), îndeletnicire pe care a deprins-o în anii copilăriei şi viitorul monah.

A urmat în sat şcoala primară, iar în paralel îşi ajuta pă­rinţii, ostenindu-se la creş­te­rea animalelor. În urma unei discuţii cu tatăl său, a abandonat oile, îndreptându-şi paşii spre Mănăstirea Frăsinei. În mănăstire a ucenicit printre monahi îmbunătăţiţi, între ei aflându-se şi vlădica Gherasim Safirin, fost episcop al Ro­ma­nu­lui, retras în liniştea si­hăstriei.

La Frăsinei a învăţat tipicul şi muzica, devenind un vie­ţuitor de nădejde al vestitei mănăstiri.

Când episcopul Râmnicului a vizitat într-o zi mănăstirea, i-a remarcat vocea melodioasă şi l-a chemat slujitor la Catedrala episcopală. În acea perioadă a urmat cursurile Seminarului monahal. A avut în decursul mai multor ani diverse ascultări la Centrul eparhial, printre care şi aceea de econom şi mare eclesiarh. Pentru o perioadă de timp a slujit şi la Mănăstirea Curtea de Argeş.

În anul 1920, episcopul Var­to­lomeu Stănescu l-a numit pe eclesiarhul Catedralei episcopale, protosinghelul Inochentie Tănăsoiu, stareţ (superior) al Mănăstirii Cozia, în locul arhi­man­dritului Athanasie Po­pes­cu, care a rămas în continuare preot slujitor. A condus ctitoria lui Mircea cel Bătrân timp de doi ani, încercând să vindece rănile cauzate de război. În anul 1922, a fost înlocuit cu arhimandritul Efrem Enăcescu şi s-a reîntors la Centrul e­par­hial Râmnic.

Episodul de la Frăsinei s-a repetat în timp la Catedrala episcopală de la Râmnic. În timpul unei vizite a patriarhului Miron Cristea la episcopie, acesta a remarcat prezenţa şi vocea protosinghelului Ino­chen­tie Tănăsoiu şi l-a invitat să fie slujitor la Catedrala patriarhală din Bucureşti.

Stabilit la Bucureşti, a urmat cursurile Facultăţii de Teo­logie şi a desfăşurat o bogată activitate liturgică şi misionară.        

Remarcându-se prin eviden­te calităţi, mai ales aceea de bun slujitor, a fost solicitat să oficieze şi la Capela Regală, aflându-se astfel în centrul evenimentelor vremii. De multe ori s-a întâlnit cu membrii familiei regale şi cu oas­peţii importanţi ai acestora.

A funcţionat ca mare eclesiarh al Catedralei patriarhale într-o perioadă foarte dificilă. A lucrat cu doi patriarhi, Miron Cristea şi Nicodim Munteanu. A fost martorul ultimei perioade a vieţii întâiului patriarh român, a organizat slujba înmormântării acestuia şi apoi întronizarea celui de-al doilea patriarh, Nicodim Munteanu. În anul 1938, din economiile personale, a cumpărat un clo­pot şi l-a dăruit bisericii din satul natal, unde se află şi astăzi, ca mărturie a bunătăţii şi neuitării locurilor unde a venit pe lume.

În anul 1943 a fost transfe­rat ca stareţ la Mănăstirea Cer­nica, unde a introdus în principalele clădiri curentul electric şi a cumpărat un autocamion pentru transporturi.

Pentru scurt timp a făcut parte şi din soborul Mănăstirii Căldăruşani. O adresă din ia­nuarie 1948 atestă faptul că făcea parte din Consiliul spiritual al Mănăstirii Cernica. În anul 1960, fiind grav bolnav, a cerut patriarhului Justinian Marina îngăduinţa de a se tra­ta (actele Mănăstirii Cernica afirmă că suferea de ciroză hepatică).

Deşi iniţial s-a hotărât tri­miterea sa la Casa Sanatorială de la Mănăstirea Dealu, în cele din urmă a ajuns în satul natal, Cheia, unde a fost îngrijit de către nepoata sa, Pa­ras­chi­va preoteasa, căsătorită cu pre­o­tul Dumitru N. Stroe.

După o lungă suferinţă a încetat din viaţă la 22 februarie 1961 şi a fost înmormântat în cimitirul satului Cheia, jud. Vâlcea.

Cel de-al patrulea mare eclesiarh al Catedralei patriarhale este pomenit în rândul slujitorilor care au împodobit cu pre­zenţa şi strădania lor cea dintâi Biserică a pământului românesc.

I-a urmat în ascultare arhimandritul Ghervasie Creţu, humuleştean de-al lui Creangă, călugăr cu metanie la Mă­năs­ti­rea Neamţ.