Arhimandritul medic Irineu Cheorbeja

Între cei 150 de stareţi pe care i-a avut Lavra Neamţului în istoria ei doar unul a fost medic şi doctor în ştiinţe medicale, alăturându-se şi prin această vrednicie şirului important de monahi care au strălucit prin strădaniile lor la cârma celei mai cunoscute mănăstiri din Biserica Ortodoxă Română.

Născut în ţinutul plin de frumuseţe al munţilor Neamţului, pe valea aurie a Bistriţei, la Fărcaşa, sat intrat în lumea nemuritoare a literaturii sadoveniene şi în calendarul de inimă al monahismului românesc, Ioan Cheorbeja a devenit monah la Sihăstria Tarcăului în anul 1944. Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Irineu Mihălcescu, s-a dus personal la călugăria tânărului novice, l-a luat sub mantie (lucru rar întâlnit în vieţuirea unui mare ierarh ), i-a pus numele său şi l-a hirotonit ierodiacon în modesta bisericuţă a schitului, chiar a doua zi după tunderea în monahism. Pentru că tânărul ierodiacon nu era străin de muzica bisericească şi de rânduielile mănăstireşti, marele mitropolit i-a acordat şi rangul de arhidiacon. Aplecat spre carte, a urmat cursurile seminarului şi ale Facultăţii de Teologie, iar mai apoi studii de medicină încununate cu un doctorat în domeniu. În anii decretului 410 a funcţionat ca medic în diverse locuri, fiind în aceeaşi perioadă şi director al cunoscutei staţiuni de la Slănic Moldova.

Putea dialoga cu oricine

Imprevizibil, greu de apropiat, întrebător, solitar, Irineu Cheorbeja a fost un om atipic. Greu de înţeles în anumite momente, Irineu Cheorbeja, hirotesit la maturitate arhimandrit şi numit înalt dregător bisericesc, a avut un rol însemnat într-o perioadă deloc uşoară, devenind în ultimii ani ai vieţii stareţ în mănăstirea sa preferată, pregătind într-un chip deosebit serbarea celor 500 de ani de la ctitorirea bisericii marelui şi slăvitului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei.

Arhimandritul Irineu Cheorbeja a fost pe de altă parte un monah cu deschidere largă, inclusiv spre medicină, cultivat, umblat prin lume, cu numeroase peripeţii şi întâmplări despre care s-ar putea vorbi ceasuri la rând. Citea mult, era la curent cu toate ştirile, fiind preocupat chiar şi de fotbal, cunoştea bine componenţa echipelor mari ale lumii, le urmărea evoluţia. Era aşadar un om care trăia din plin în prezent.

După părerea unor specialişti, era un inspirat diagnostician, greşea rareori în materie de medicină, nu făcea niciodată afirmaţii pripite.

La Mănăstirea Neamţ îl vizitau în anumite împrejurări cunoscuţi profesori de medicină şi oameni importanţi, pe care-i întâlnise cu diferite prilejuri, între ei, ierarhi şi călugări, profesori de teologie, oameni de cultură, ambasadori, intelectuali de toate nuanţele.

În vremea cât am stat la Neamţ, îmi amintesc că i-au trecut pragul câţiva ierarhi: IPS Bartolomeu, IPS Nestor, IPS Vasile, PS Epifanie, PS Eftimie, PS Calinic, PS Gherasim Cucoşel, PS Ioachim Mareş şi chiar Patriarhul Teoctist. Era o gazdă rafinată, primitoare. Observa cu fineţe profunzimile lucrurilor, făcea conexiuni, putea dialoga cu oricine. Cunoştea bine limba franceză şi câteva cuvinte din limbile de mare circulaţie. Mi-a fost şi mie amfitrion în câteva rânduri, nu doar în vremea stăreţiei sale când ne întâlneam adeseori, ci mai ales în perioada dinainte, când revenise la Neamţ din ascultarea (scurtă) de superior al Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan.

Ca monah, slujitor al Bisericii şi lucrător în cancelarii bisericeşti, arhimandritul Irineu Cheorbeja nu a fost un ascet. Slujirea Bisericii a însemnat pentru el mai ales implicarea în activităţi medicale şi administrative (cum au fost cele de consilier patriarhal ori reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române la Ierusalim şi stareţ la Mănăstirea Neamţ).

În biserica Lavrei slujea şi predica câteodată duminica şi la marile sărbători. Cunoştea muzica bisericească, însă cânta prea tare şi-i îngăduia mai greu pe alţii în preajma sa la strană. Era destul de sărac în aprecieri, critic, direct în afirmaţii, uneori prea dur.

În ultimii ani, devenise un alt om

Mănăstirea Neamţ a avut în timpul stăreţiei sale unele împliniri, care nu i s-au datorat, din păcate, decât în mică parte. În anii dinaintea împlinirii a 500 de ani de la zidirea „Catedralei ştefaniene“, Guvernul României şi alte instituţii de renume au contribuit la restaurarea parţială a incintei şi acoperirea corpurilor de chilii cu tablă de cupru, lucrare extrem de costisitoare care s-a realizat la insistenţele stăruitoare ale Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei.

Tot în acea perioadă s-au alocat fonduri consistente pentru restaurarea picturii ştefaniene din altar şi camera mormintelor, punându-se în lumină chipurile sfinţilor acoperite până atunci de uitare şi trecerea ireversibilă a timpului.

La sărbătoarea Mănăstirii Neamţ din 1997 au participat oaspeţi de seamă în frunte cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, patriarhul României, Teoctist, numeroşi ierarhi din ţară şi străinătate, personalităţi culturale, politicieni şi mulţime de popor. Atunci s-au sfinţit altarele a două biserici monumentale din zonă: de la Mănăstirea Sihăstria şi de la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi“ - Mănăstirea Neamţ.

Îndată după evenimentul amintit, arhimandritul Irineu Cheorbeja s-a retras din stăreţie în casa pe care o primise de la consiliul de conducere al mănăstirii, în urmă cu 30 de ani. Singuratic, schimbat oarecum de trecerea anilor şi de experienţa bogată a vieţii sale zbuciumate, Irineu Cheorbeja devenise un alt om, aproape de nerecunoscut atât de fraţii din cinul monahal cât şi de cei apropiaţi. În ultimii trei ani ai vieţii sale l-am întâlnit de multe ori. Cuvintele ce le spunea atingeau înţelepciunea Filocaliei ori a Patericului şi căuta tot mai mult comuniunea cu sfinţenia locului. Drumul lui ducea mereu către biserica Lavrei şi se gândea cu seriozitate la ziua plecării din lumea aceasta efemeră. În cimitir îşi pregătise din vreme o cruce de marmură, iar lucrurile din casă le împărţise în mare parte. Mi-a arătat într-o zi, aranjate în dulap, prosoape tradiţionale româneşti, comandate special la un atelier popular, puse deoparte pentru rânduiala pogribaniei călugărilor.

În 23 octombrie, s-a mutat din stricăciune la viaţă

Revin în amintirea mea câteva întâmplări petrecute la Neamţ, în vremea stăreţiei sale. Eram arhidiacon, şi împreună cu părintele Vitalie Danciu, îl însoţeam, pentru multe zile, pe Mitropolitul Daniel, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în zona Neamţului. În 1991 şi 1992 patriarhul Teoctist a stat vara la Neamţ, câte două săptămâni. În fiecare zi era un program încărcat. Vizite la mănăstiri, şedinţe, discuţii până târziu în noapte. Mai erau prezenţi Episcopul Eftimie de la Roman, arhimandritul Sofian Boghiu, părintele profesor Alexandru Ciurea, arhidiaconul profesor Ioan Ivan şi alţii. Patriarhul Teoctist îi punea arhimandritului Irineu multe întrebări şi aveau în comun numeroase amintiri. Într-o seară, la cină, ne-a făcut o mărturisire interesantă (şi inedită) despre patriarhul Justin Moisescu, căruia i-a fost consilier la Patriarhie pe toată durata patriarhatului său. Ştia multe amănunte din lucrarea Patriarhului şi din lupta sa pentru a conduce corabia printre stânci în timpul furtunii. Justin Moisescu s-a retras în anii aceia într-o tăcere resemnată. Din ea „evada“ uneori şi atunci îl făcea pe Irineu Cheorbeja părtaş şi martor. Avea pentru patriarh un adevărat cult şi numai cuvinte de apreciere.

Au mai fost şi alte momente de neuitat. În unele situaţii comunica greu şi după întâlnirea cu el simţeai o părere de rău, o durere în suflet. Dar până la urmă aşa sunt toţi oamenii, un amestec de lumină şi întuneric, de ţărână şi cer.

Arhimandritul Irineu Cheorbeja s-a dus pe neaşteptate din această lume. Putea să mai trăiască încă mulţi ani. La spitalul de neurochirurgie „Sf. Treime“ din Iaşi l-am văzut în lupta sa cu moartea în acea zi de 23 octombrie 2000. Viaţa lui agitată s-a încheiat degrab, ca un vis înşelător, ca roua de dimineaţă, ca un vânt ori un viscol ce trece repede.

Aşa a fost, în câteva cuvinte, chipul şi trecerea printre oameni a arhimandritului Irineu Cheorbeja, medicul, consilierul patriarhal, apocrisiarhul Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului şi stareţul vestitei Mănăstiri Neamţ.

Un monah care a trecut mai bine de 50 de ani prin greutăţile şi bucuriile vieţii şi care a cunoscut suişuri şi coborâşuri. Apoi s-a odihnit şi a aflat uşurare multă, căci s-a mutat din stricăciune şi s-a dus la viaţă.