Arhimandritul Melchisedec Dumitriu, în galeria stareţilor Mănăstirii Neamţ

A fost un monah pe­re­grin, vieţuitor în câteva mănăstiri, patriot, iubitor al tradiţiei şi al oamenilor, slujitor dăruit, predicator şi condeier hăruit. A văzut lumina zilei la sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, 21 noiembrie 1888, în comuna Masta­că­nu din fostul judeţ Covurlui. Pă­rinţii săi, Gheorghe şi Safta (Dumitriu), l-au botezat cu numele Mihail. După absolvirea Seminarului Teologic, în ziua de 28 mai 1906 era tuns în mona­hism de către arhimandritul Ianuarie Popescu, stareţul Schi­tului Savu din judeţul Bacău, primind numele Melchisedec, având ca naş de călugărie pe ie­ro­diaconul Ieremia Delea. După numai trei luni, la 29 august 1906, era hirotonit ierodiacon de către Vlădica Gherasim Safirin, Episcopul Romanului, în Ca­te­drala Episcopală.

După efectuarea stagiului militar ca soldat în Regimentul 27 Infanterie Bacău, ierodiaco­nul Melchisedec Dumitriu a fost hirotonit întru ieromonah de către Episcopul Dunării de Jos Nifon, în Biserica Vovidenia din Galaţi, chiar în ziua împlinirii a 25 de ani de viaţă, la 21 noiembrie 1913, în aceeaşi zi fiind hirotesit duhovnic.

După 13 ani de slujire jertfelnică, în anul 1926, ieromonahul Melchisedec Dumitriu a fost ridicat la rangul de arhimandrit de către Patriarhul Ierusa­li­mu­lui, Damianos. În anul 1933 a pri­mit rangul de mitrofor din partea Mitropolitului Basa­ra­biei, Gurie Grosu, în Mănăs­ti­rea Noul Neamţ.

Prin Ordinul 6155 / 4 august 1936 al Mitropoliei Moldovei, ar­hi­mandritul Melchisedec Du­mi­triu a fost numit stareţ al Mă­năs­tirii Neamţ, până în anul 1940. La 31 iulie 1946 era reales în acelaşi post, fiind instalat în biserica mănăstirii, cu hramul Înălţarea Domnului, în prezenţa Patriarhului României Nicodim, în ziua de 4 august 1946.

Odată cu numirea arhiereului Pavel Şerpe ca stareţ al Mănăstirii Neamţ la sfârşitul lunii octombrie 1950, arhimandritul Melchisedec Dumitriu a îndeplinit o vreme ascultarea de egumen al mănăstirii, iar în data de 27 februarie 1951 avea să fie transferat, ca duhovnic, la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Plumbuita, înfiinţat de către Patriarhul Justinian Marina.

Prin Ordinul 1551 din anul 1951, Patriarhul Justinian îl va rea­şeza pe arhimandritul Mel­chi­sedec Dumitriu în ascultarea de stareţ al Mănăstirii Neamţ, începând cu data de 5 noiembrie, ascultare pe care o va în­de­plini încă o perioadă de şase ani, până în noiembrie 1957, când, prin ordinul Mitropoliei Mol­do­vei, era eliberat din acest post şi nu­mit slujitor la Mănăstirea Răz­boieni, raionul Piatra Neamţ.

Deşi prin Decretul 410 din 1959 arhimandritul Melchisedec Dumitriu a fost îndepărtat din monahism, fiindu-i interzis să mai îmbrace haine monahale şi să slujească cele sfinte, totuşi, anul următor, în 1960, va fi în­chi­noviat la Mănăstirea Sf. Ilie Tesviteanu – Topliţa din judeţul Harghita, unde va sluji vreme de 13 ani.

În anul 1973, octogenarul ar­hi­mandrit se stabileşte la Ca­te­drala Reîntregirii din Alba Iulia, dorind să vieţuiască în acest loc până la trecerea sa la Domnul. Sfârşitul vieţii îl va găsi, însă, tot pe meleagurile moldovene, cu prilejul vizitării acestor ţinuturi în primăvara anului 1975. După câteva zile de poposire la Mănăstirea Sfântul Ioan, arhimandritul Melchisedec Dumi­triu intenţiona să viziteze şi Mă­năs­tirea Neamţ, al cărei stareţ fusese o mare parte a vieţii sale. Dar sfârşitul fiind în mâna lui Dumnezeu, în ziua de 23 mai 1975, a încetat din viaţă la Su­ceava.

Duminică, 25 mai 1975, ora 16, trupul neînsufleţit al arhi­mandritului Melchisedec a fost adus la Mănăstirea Neamţ, în­so­ţit de stareţul Mănăstirii Sfân­tul Ioan şi cel al Mănăstirii Putna. Slujba Înmormântării a fost oficiată în biserica mare a Mănăstirii Neamţ, cu hramul Înălţarea Domnului, de un sobor de 27 de preoţi şi ierodiaconi, răs­punsurile la strană fiind date de corul seminarului nem­ţean şi corul bisericii parohiale din Humuleşti. Sicriul părintelui Melchisedec a fost aşezat în cimitirul Mănăstirii Neamţ, alături de părinţii şi fraţii cărora le-a fost stareţ mulţi ani, chiar în locul unde fusese îngropat fostul său consilier, monahul Ghe­na­die Pipirigeanu, fost mare admi­nistrator al mănăstirii.

Din biografia arhimandritului Melchisedec reţinem că a stăreţit la Mănăstirea Neamţ în trei rânduri (etape), în perioa­dele 2 iulie 1936 – noiembrie 1940, 1 august 1946 – 26 octom­brie 1950 şi 9 octombrie 1951 – septembrie 1957. Vremurile erau potrivnice, mai ales în timpul celei de-a doua şi a treia stăreţii.

Din documentele aflate în atenţia aparatului represiv al perioadei comuniste aflăm că arhimandritul Melchisedec Du­mi­triu era considerat un opo­zant al regimului abia instalat la putere. A primit tot felul de acuzaţii, de-a dreptul răută­cioa­se, şi a fost nevoit să părăsească mănăstirea în plin regim dictatorial.

În anul 1949, în ziua de 10 mai, a avut loc o întâlnire cu o par­te a conducerii mănăstirii. Cine­va (binevoitor) i-a acuzat că agapa respectivă (numită impropriu banchet în „nota“ res­pectivă) a fost organizată special în vederea sărbătoririi zilei de 10 mai, „ţinând astfel trează ideea monarhică care domneşte între ei“.

O altă „notă“ informativă din aceeaşi perioadă arată că: „la în­ce­putul lunii iunie 1949 a avut loc o convorbire telefonică între Patriarhul Justinian şi stareţul Mănăstirii Neamţ, arhimandritul Melchisedec Dumitriu“. Prin­tre altele, stareţul spunea: „Înaltpreasfinţite, ca să ne facem că o ducem foarte greu, ne-au luat oile, pământul şi acum ne mai cer încă 30 de hec­ta­re teren fâneaţă. Nu ştiu ce să mai facem cu ăştia, că nu mai putem suporta asemenea gre­u­tăţi şi ne aşteaptă încă timpuri grele“.

Biografia lui, puţin cunoscută, poate fi întregită prin câ­teva pagini de corespondenţă, în posesia cărora am intrat prin bunăvoinţa unui minunat arhimandrit bibliofil. Sunt scrisorile arhimandritului Melchisedec Dumitriu adresate protosin­ghe­lului Nicodim Ioniţă (1905-1942), figură luminoasă monahală a perioadei interbelice, o spe­ranţă de atunci a Bisericii, prieten devotat al Arhie­pis­co­pu­lui Antim Nica şi al arhimandri­tului Paulin Lecca, mort pe front şi îngropat ca un erou la Pavlo­grad.

IUBITE PĂRINTE NICODIME,

‑Stă scris: Să nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi.
‑‑Vezi bârna din ochiul tău şi apoi la altul.
‑Nu certa pe cel prost că te va urî.
‑Dă pricină înţeleptului şi mai înţelept va fi.
‑Fărădelegile mele au covârşit capul meu.
‑Din pricina nebuniei mele ranele mele au putrezit şi sâau împuţit, m-a părăsit vârtutea mea.
Dacă lucrul stă aşa şi „Râvna casei tale mâa mâncat“ este iarăşi o poruncă dumnezeiască, iar în loc de bine a ieşit rău, eu nu mai zic nimic. Să tămăduim ce am stricat şi să purtăm neputinţele fratelui nostru, dacă el este slab în unele în care nouă ne pare că suntem tari....
Scrii aşa cum scrii, iar eu la toate îţi comunic doar atâta că astăzi suntem atât de înrudiţi sufleteşte că nu ne putem despărţi şi dacă neînţelegeri vin, datorie avem a le limpezi cu toată luarea aminte, a ne corec­t­a şi a trăi cât Dumnezeu ne va ajuta mai bine după voia Sa.
Să nu fie aceste amărăciuni ticluite de diavolul, pe aici a alerga după Domnul, ci imbold, ca să câştigăm şi ce am pierdut şi ceva mai mult.
Vreau să fii asigurat că ţin foarte mult la pace de aceea zic călugăreşte; Dumnezeu să te ierte şi mă iartă şi pe mine pă­că­tosul. Ispita aceasta să ne fie de învăţătură ca pe viitor să în­cer­căm a da doctorii numai acelor bolnavi doritori de îndreptare şi încredinţaţi că doctoriile sunt spre zidire, nu spre defăimare.
Când zic că te-am iertat, în­ţe­leg că neştirbită să-ţi fie încre­de­rea în mine măcar atâta cât a fost înainte, dacă nu şi mai mult.
Te-am aşteptat şi te aştept cu drag ca pe toţi călugării tineri intelectuali şi dornici de bine. Acum şi mai mult căci scrisul nu-i de ajuns. Vremea cere foar­te mult dela noi. Aici nu avem cetate stătătoare. Crezi că eu sunt aici pe roze?...
Dacă ţi s-a încredinţat un post de încredere, îndeplineşte-l deplin după îndemnul sfântului Apostol.
Cine-i rău poate fi mereu rău, iar cine are dor de bine în chip sincer, se poate îndrepta şi deveni bun.
Pace şi dragoste curată fie între noi şi cei din jurul nostru. Înainte cu Dumnezeu pentru bine.
Cu toată dragostea în Domnul.