Arhimandritul Partenie Apetrei - către poarta luminii

Bătrâna mănăstire a îmbrăcat veşmântul cernit să-l petreacă pe drumul Bogoslovului pe unul dintre marii fii, arhimandritul Partenie Apetrei.

Încercat de ani şi de luptă, cu roade asemenea unui pom crescut lângă izvoarele apelor, la sfârşitul unui veac zbuciumat, el s-a întors acasă, să-şi petreacă ultimii ani în liniştea munţilor, să asculte, ca-n tinereţe, susurul pârâului Magherniţa, să-şi îndrepte în fiecare zi paşii către lăcaşul cu candelă nestinsă şi să privegheze ca să-L găsească pregătit Mirele Bisericii. Era unul dintre călugării mari ai Lavrei de altădată, un martor al vremurilor când chinovia avea sute de vieţuitori. Şi-a făcut ucenicia în timpul unei generaţii de faimă, copilul orfan ajungând printre călugării de frunte, stând alături de vlădici şi proestoşi înaintea furtunii care a tulburat viaţa Bisericii, în urma unui nedrept decret ateu. Printre marii călugări ai veacului al XX-lea se numără şi arhimandritul Partenie Apetrei. Cercetătorii istoriei Mănăstirii Neamţ şi ai Bisericii noastre în general vor recunoaşte că biografia acestui monah este una specială, în primul rând datorită celor mai bine de 65 de ani de trăire în cin şi a unei particularităţi aproape legendare.

Harfă a Duhului Sfânt

Copilul rămas fără iubirea mamei din Giurgenii Romanului a căutat iubirea netrecătoare a lui Dumnezeu. La strana Mănăstirii Neamţ, a devenit o voce distinsă, ucenicind printre marii cântăreţi ai vremii: Atanasie Dincă, Victor Ojog, Chiril Arvinte şi alţii asemenea lor. Era perioada când mănăstirea uimea pe toţi, nu doar prin istorie şi tradiţie strălucită, ci şi prin soborul numeros, ori frumuseţea suprapământeană a cântăreţilor. Aceste aspecte îl făceau pe fericitul întru pomenire patriarh Teoctist să afirme că părinţii de la Neamţ erau adevărate harfe ale Duhului Sfânt. Una dintre aceste harfe a fost şi părintele Partenie Apetrei. Nu era un om accesibil, nici exagerat de binevoitor. La uşa sufletului său trebuia să baţi zile şi luni, uneori ani la rând. Dacă aveai privilegiul să-ţi deschidă, erai un om fericit. Începea atunci să-ţi vorbească despre vremurile tinereţii lui, despre încercări şi umilinţe, despre bucurii şi taine nemaivăzute, despre trecut şi prezent. El era martorul acestora.

Când am venit la Iaşi, în iulie 1990, arhimandritul Partenie Apetrei se afla în „putere“, cu o vitalitate tinerească şi cu un program riguros, pe care-l urma şi-l impunea şi celorlalţi. Era primul la biserică, se trezea cu mult timp înainte de răsăritul soarelui, iubea rânduiela şi pravila. Era un singuratic şi diferit de alţii. M-am tot gândit care să fi fost darul de căpătâi al cuvioşiei sale? Un posibil răspuns este acela al cântării frumoase. De altfel, l-am considerat mereu pe arhimandritul Partenie Apetrei ca pe un apreciat profesor al unei adevărate „Academii“ liturgice, care a funcţionat la Catedrala mitropolitană din Iaşi, „Academie“ pe care n-a înfiinţat-o el, dar i-a continuat existenţa. La această şcoală a fost, cum spuneam, un mare profesor. Cântarea şi vocea inconfundabilă, atenţia pentru liturgică, programul respectat şi toate celelalte „daruri“ le-a pus în slujba acestei „Academii“. Aşa se face că, în acest răstimp, Catedrala mitropolitană de la Iaşi a avut slujitori buni, cunoscători ai rânduielilor liturgice şi iubitori ai slujbelor divine, fiind un exemplu nu doar în eparhie, ci în toată Biserica Ortodoxă Română.

Era o „măsură a lucrurilor“

La această şcoală nu s-au format doar monahi, ci şi mulţi preoţi de enorie, unii dintre ei făcând ucenicia şi practica liturgică tocmai în acea perioadă. În anii pe care i-am petrecut la Iaşi, părintele Partenie avea o exigenţă evidentă. Puţini, foarte puţini erau cei apreciaţi şi asta pentru că era greu să ajungă cineva la măsura lui. Iubea disciplina, ordinea şi curăţenia, ştia locul fiecărui obiect, nu permitea schimbări, se adapta greu acestora şi părea altfel la prima vedere. Când stăteai mult alături de el, începeai să-l cunoşti şi chiar să ţi-l apropii sufleteşte. Am avut multe momente când n-am putut să-l înţeleg ori să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu el. Au fost însă şi situaţii când părintele mi se revela într-o lumină care avea ceva din răsăritul soarelui într-o zi senină. Erau zilele bune, când căuta dialogul şi împărtăşea din experienţa lui de-a dreptul interesantă. Numai la Neamţ a ucenicit pe lângă cinci sau şase arhierei, arhimandriţi vestiţi şi călugări minunaţi, chipuri care reveneau uneori în discuţiile noastre. Foarte zgârcit în aprecieri, critic, atent la toate şi la toţi, arhimandritul Partenie era un tezaur veritabil, o arhivă ambulantă, un martor preţios, cum spuneam.

Pe de altă parte, a avut colegi şi prieteni mari, unii din Mănăstirea Neamţ şi alţii din anii de şcoală. Nu ştiu dacă a cultivat în mod deosebit vocaţia prieteniei, dar a avut, câteodată, deschideri de suflet şi în inimă îndreptate către unii pe care-i putem considera de-a dreptul privilegiaţi.

Arhimandritul Partenie a fost, pentru mine, o mare taină. La el mă gândeam în urmă cu 20 de ani, aşa cum mă gândesc şi acum. Şederea alături de cuvioşia sa a însemnat foarte mult. De altfel, toţi părinţii de la Iaşi, împreună nevoitori pe acest drum, gândesc la fel. Căutam fiecare în parte să nu-l supărăm cu ceva. Era o „măsură a lucrurilor“. Ne raportam la el, revenea fără să vrem în discuţii şi-n toate ecuaţiile. A continuat să rămână aşa şi după întoarcerea sa la Mănăstirea Neamţ.

Un pahar de veac care se închide printr-o plecare neaşteptată

Intrase, prin felul său de a fi, în viaţa noastră. De aceea, uneori, drumurile duceau către el. Ne primea cu bucurie, uneori cu mărturisiri neaşteptate, tulburătoare. Altădată, ne întâlneam şi cu lacrimile lui. Era alt om. Îl descopeream pe Părintele Partenie. Nu mai întâlneai asprimea exagerată a eclesiarhului, ci iubirea pe care o aşteptam de atâta amar de vreme... Au fost, în anii din urmă, mulţumiri şi aprecieri. Spunea prin mănăstire că ucenicii lui nu l-au uitat, i-au trecut din nou pragul şi i-au alinat sufletul. Arhimandritul Partenie Apetrei s-a pregătit şi pentru momentul întâlnirii cu Părintele Îndurărilor. Vorbea despre ziua aceasta şi chiar ne-a cerut într-o zi să-i pregătim sicriul. Împreună cu părinţii de la Iaşi, l-am ales pe cel mai preţios dintre cele pe care le găsisem atunci. Când l-a privit, a spus că nu-l merită, că e prea mult pentru el. Nici nu văzuse, de fapt, un asemenea model. Din el va bate în ziua aceea la poarta Luminii. Nădăjduim că va afla răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată. Îl vor ajuta ecteniile şi cântările frumoase pe care le-a înâlţat jumătate de veac, ceasurile de pravilă şi osteneala cea multă, faptele bune şi pocăinţa ultimelor zile.

Părinte Partenie, cu lacrimi multe şi cu dor după bucuriile şi zilele noastre bune, vă purtăm în suflet.

Departe de ţară, la marginea lumii, vă pomenim în rugăciuni şi nădăjduim să poposim la mormântul proaspăt deschis sub streşina slăvitei mănăstiri.

Ne rugăm să călătoriţi împreună cu îngerii către înălţimile cerurilor, să aflaţi uăurare ăi odihnă multă. Dacă într-o zi sau în mai multe v-am mâhnit, vă cerem şi acum iertare. Rămas bun! Dorim să ne întâlnim din nou, eclesiarhul şi ucenicii întru netrecătoare bucurie şi comuniune.

Sunt multe alte amintiri pe care nu le vom uita vreodată. Poate într-o zi le vom aşterne pe hârtie, aşa cum au fost, multe adunate într-un pătrar de veac, care se închieie printr-o plecare neaşteptată.