Arta fugii

Cine-şi mai aduce astăzi aminte dacă Shakespeare a lăsat în urmă vreun fiu? Dar cine nu a auzit de Hamlet? Pe de altă parte, cine nu a scris în adolescenţă o poezie? Dar care părinte cu scaun la cap s-ar defini ca autor al acelui text?

A procrea, echivalent ca valoare cu a susţine viaţa... a crea, echivalent ca valoare cu a-ţi trăi destinul ca Operă. Teme personale - rezolvându-se din mers, pentru unii. Pentru alţii, adâncind falii de suflet sau căscând spre lume prăpăstii ce par de nepodit. S-a scris mult despre complexitatea fenomenului maternităţii şi despre psihologia creaţiei, fie ea artistică sau ştiinţifică. Contraponderea, studiul paternităţii, e încă palidă, dar, dacă trecem în revistă câteva puncte de vedere, tot ne putem face o idee. S-a argumentat că undeva sub clopotul lui Gauss încape, oricât ar părea de ciudat, şi "fuga în nonpaternitate". Sunt frecvente cazurile în care bărbatul, confruntat cu sarcina femeii, manifestă tendinţe escapiste puternice, ori făţiş, ori camuflat. Care să fie motivul unei asemenea atitudini? Ce frică exprimă ea? O concluzie la cercetări din secolul trecut e că astfel de fugă îi conservă bărbatului statutul de fiu. De... etern fiu. Cu alte cuvinte, bărbatul alege poziţia regresivă, deci securizantă - cândva! -, a fiului, în defavoarea celei a tatălui, nouă, deci factor de nelinişte. Nu rareori, el merge până la a se convinge şi a spune femeii că noua viaţă e rodul doar al dorinţei ei: "Niciodată nu mi-am dorit copilul ăsta!" Sau o ameninţare directă la adresa vieţii lui: "Vrei copilul ăsta cu preţul vieţii mele!" La fel de des, mai arată specialiştii, e receptiv la întâlnirea cu altă femeie, intersectare de cărări pe care o trăieşte ca miracol. Motive mai profunde ale neasumării de către bărbat a paternităţii în perioada sarcinii femeii se evidenţiază la o analiză fie şi sumară. Poate că ne vine să zâmbim, dar s-a arătat că pentru un bărbat e angoasant să realizeze că femeii, şi nu lui, îi e dat să-i poarte în pântece copilul şi să-l nască. Înţelegem că noul statut presupune o stare specială în faţa tainei inaccesibile construcţiei sale anatomice. La fel, îi vine mai uşor să-şi nege dorinţele decât să şi le admită. Copil nedorit, însă? Contradicţie în termeni! Cât despre întâlnirea-minune, toţi ştim că Don Juan şi un băieţel de câţiva anişori au în comun pasiunea colecţionării de nimicuri. Infantilismul se manifestă şi prin compulsia la a aduna trofee, iar regresia şi fixaţia la stadii infantile sunt nucleul fugii de care vorbim. Ataşamentul faţă de figura maternă rămâne cheia înţelegerii fugii tatălui. El preferă să rămână "fiul perpetuu", spre a nu se confrunta cu impedimente asociate rolului său: acela de a da un nume copilului şi astfel, explică specialiştii, a-l înscrie în povestea neamului propriu, poveste ce coboară mult în adâncuri de suflet, avându-şi originile peste generaţii, şi se îndreaptă deja dincolo de el, prelungindu-se într-o zonă incertă, spaţiu alb ce aşteaptă să fie scris. Poveste ce e mai ales despre a muri. Dacă femeia însărcinată acceptă că odată cu viaţa face loc morţii şi coboară mai aproape de concretul fiinţei ei intime această abstracţiune neagră, bărbatului îi e mai puţin la îndemână să-şi privească în faţă condiţia de muritor. Ceea ce ar avea menirea să-l liniştească, gândul că va supravieţui prin copil, îl nelinişteşte, obligându-l să-şi accepte mortalitatea: sarcina femeii e un memento mori pentru bărbat. Dacă acesta mai e şi un creator, fuga în creaţie rămâne opţiune de înţeles, chiar dacă inadaptată. Înţelepciunea femeii e să aleagă dacă pleacă şi ea de lângă cel deja plecat, spre a-şi conserva o anume integritate, sau rămâne lângă el ca el să-şi transforme fuga în artă, într-o artă a fugii, având ca epilog întoarcerea, nu la ea şi la copil, ci la nevoile reale ale sinelui său, care se rotunjeşte doar cuprinzându-le pe toate, şi nu amputând zboruri.