Arta şi moralitatea ei

Moralitatea în artă este una dintre cele mai însemnate probleme ale vieţii moderne. Arta se produce într-un cerc mai îngust, dar se reproduce pe o rază imensă şi invadează societatea întreagă. S-ar putea vorbi azi de o adevărată obsesie publică, exercitată în numele artei. Lucrul este de natură să ne îngrijoreze, întrucât forurile acestei uriaşe răspândiri nu sunt conduse de o selecţionare a valorilor, ci de singurul criteriu de a fi cât mai pe gustul publicului mare. Vulgarizarea artei ar putea să fie un mijloc binecuvântat de înnobilare a sufletului popular şi, din nenorocire, nu e decât o trivializare a lui prin nivelul scăzut al operelor puse în circulaţie. Răspândirea trivialităţii îl asaltează pe om pe toate căile, ziua şi noaptea. Biserica, şcoala şi toate instituţiile puse în slujba ridicării sufletului colectiv rămân pe planul ultim, fără răsunet, când nu sunt contaminate de-a dreptul de forţa irezistibilă a vulgarităţii acesteia potopitoare.

În ordinea naturală a vieţii, arta este un dar divin. Un dar atât de excepţional, încât e aproape singurul lucru din această lume ce ne aminteşte actul creaţiei cosmice. Măreţ lucru este într-adevăr să contempli într-un geniu chipul Ziditorului din ceruri! Însă nici un dar nu s-a dat spre sminteala omenirii, ci toate spre desăvârşirea ei. Şi dacă arta nu s-a născut în Rai, ci a fost dată omului după cădere, înţelegem ce dumnezeiască mângâiere i s-a pus la dispoziţie în durerea terestră, pe care singur şi-a pricinuit-o. O funcţie religioasă şi morală i s-a destinat de la început artei de a preînchipui în strălucitoare forme sensibile realităţile transcendente ale credinţei. (Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)