Artistul fără sfârșit

Constantin Brâncuși s-a născut în 19 februarie 1876, în satul Hobița, județul Gorj, al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși și al Mariei Brâncuși. A fugit de acasă la 6, la 9 și la 11 ani, căutându-și drumul, care s-a dovedit a fi unul senzațional. A trecut la Domnul în 16 martie 1957, sâmbătă noaptea, la ora două, în atelierul său parizian. Refuzase să fie transportat la spital, spunând că Îl așteaptă pe Dumnezeu acasă. În anul ­care-i este dedicat, la 150 de ani de la naștere, am stat de vorbă cu regizorul Cornel ­Mihalache, managerul Centrului de Cercetare, ­Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu.

Cum s-a construit relația ta specială cu Brâncuși?

A crescut de la o poveste din Studioul „Sahia Film”. În 1993 au fost niște bani, de la Departamentul românilor de pretutindeni, pentru câteva teme. La Brâncuși nu s-a băgat nimeni. Și m-am băgat eu, care aveam acasă ceva material, pentru că tatăl meu era critic de artă și fusese implicat în organizarea primei expoziții personale Brâncuși din Europa, la Muzeul Național de Artă al României (MNAR), în 1956, la 80 de ani ai sculptorului. O expoziție care n-a avut catalog, dar totuși s-a făcut! O trecuseră în plan încă din 1955. Toată fantasmagoria aia care circulă pe net, cu ministrul culturii Constanța Crăciun, țesătoarea cu patru clase, care a fost trimisă cu Leonte Răutu și Teohari Georgescu în 1950 la Paris să vadă Atelierul și ei au zis când s-au întors că sunt opere pe care poate să le facă orice țăran - e o prostie!

Cum s-a reușit aducerea operelor, în plin regim comunist?

Erau numai din țară, strânse de la colecționari.

Au făcut expoziția în ciuda ședinței de la Academie din 1951 în care se spuneau despre el niște enormități!

Astea erau vremurile! Azi nu se spun și nu se fac enormități? Monumentul Crucea Secolului al lui Paul Neagu, supranumit „Biscuitul”, „Nasturele” sau „Aspirina găurită”, n-a fost mutat din Piața Charles de Gaulle?

În 1970-71 s-a organizat o a doua expoziție Brâncuși la MNAR, de data asta cu opere din străinătate.

A fost deschiderea de după 1968 și atunci America și Franța au trimis tot! Expoziția de atunci de la București a fost la fel de importantă ca acelea din Philadelphia, Paris, Bruxelles și cea care urmează acum, din 20 martie, la Berlin. A fost o nebunie! Tot Brâncușiul a fost aici! Fabulos!

Revenind la „Sahia”...

Am făcut un documentar, „Sculptorul”, care a fost primit foarte bine, iar în 1994 m-am apucat de filmul care a ieșit doi ani mai târziu, „Brâncuși”, 77 de minute, pe peliculă. De fapt, în 1996 cinematografia română a produs doar două filme: documentarul meu și „Punctul zero”, al lui Sergiu Nicolaescu! (râde) Eu și Nicolaescu! Dar în 1996 mi s-a întâmplat o chestie foarte frumoasă: la premiera de la cinema „Studio”, la care chemasem toți brâncușologii, Ion Pogorilovschi (considerat cel mai important exeget al creației brâncușiene, n.r.) mi-a zis: „Am venit chitit să-ți găsesc greșeli! Îmi pare rău să spun, n-am găsit!” Nu eu m-am înroșit, ci taică-meu, care era cu mine! Iar în drumul spre casă Pogorilovschi mi-a zis: „Măi, tu știi că eu am înțeles mai mult despre Brâncuși din filmul tău?”

Brâncuși ne-a învățat măsura

Ce-a urmat?

Au urmat două luni de concediu fără plată, după care am ajuns în TVR să beau o cafea cu Traian Rocșoreanu, prietenul meu și „Brâncuși”-ul meu din film, și am văzut un afiș care anunța un concurs pentru un post de regizor la Direcția Emisiunilor Informative (DEI). Traian mi-a zis: „Tu ce mai stai la «Sahia»? «Sahia» moare! Du-te acasă, scoate-ți un CV, ia o casetă cu «Babu» («Cazul Gh. Ursu», regizat de Cornel Mihalache, docu-dramă care prezintă viața și moartea inginerului Gheorghe Ursu, n.r.) și vino aici!” Și am venit! A trecut timpul și în 1997 am făcut prima anchetă, despre demontarea Coloanei, modul cu modul, pentru renovare, când într-un modul s-a făcut o gaură de 13 centimetri - de parcă nu puteau să ia un pic de pilitură! Coloana a stat 3 ani desfăcută și cu celofan în jurul stâlpului central!

A urmat „Mari români”.

Da, în 2006, în programul „Mari români”, am făcut documentarul despre Brâncuși, avându-l ca „avocat” pe Dan C. Mihăilescu, a ieșit frumos, cu umorul lui Dan C., am prins și un fulger la Coloană! După care am citit într-un ziar că în Racovița e un nene care a tras cu tractorul de Coloană (la cererea autorităților comuniste, n.r.)! M-am dus acolo, am întrebat din poartă-n poartă unde trăiește Tănasie Lolescu și am dat de el, era în curte, lucra. A fost de-acord să-mi povestească, i-am pus patru-cinci întrebări și mi-a vorbit 40 de minute! Era un povestitor genial, cu o memorie fabuloasă.

Și a ieșit un scurtmetraj.

Nici măcar! Un reportaj. Hobița, coloana și tractorul, cu câteva inserturi de arhivă de la Festivalul Tineretului din 1953, anul tentativei de dărâmare a Coloanei, care urma să ajungă la fier vechi... Și l-am înscris la prima ediție a Premiilor Gopo, unde am luat Premiul pentru cel mai bun film documentar. După care s-a schimbat regulamentul, să nu mai poată concura reportajele de televiziune... Oricum, personajul era fascinant, nu doar că regreta gestul din 1953, dar acum se lăuda că l-a cunoscut pe Brâncuși, fiind și el din Hobița, unde a înființat prima lojă masonică țărănească din lume!

Suntem în 2026, Anul Constantin Brâncuși. Ați vernisat la București expoziția „Brâncuși ne privește pe toți”, care va fi deschisă și la Târgu Jiu și Craiova. Ce urmează?

Vom mai avea expoziția „Brâncuși și Avangarda”, curator Cătălin Davidescu, și o conferință națională în octombrie, pentru care, în afară de cele două mici galerii pe care le avem, am găsit un spațiu de peste o sută de metri pătrați din care vreau să fac o galerie de artă modernă și contemporană. Se află la etajul 1 al Stadionului Municipal „Tudor Vladimirescu” - care arată ca o navă extraterestră, e superb! -, spațiu care figurează în acte drept restaurant, dar n-a fost niciodată folosit. Arată ca la Centrul Pompidou! Am făcut o machetă cu pereți modulari, pe role, sper să iasă.

Din ce se prefigurează, la nivel național, se poate spune că Brâncuși va fi cinstit așa cum trebuie anul acesta?

Nu! Pentru că e prea mult! Brâncuși ne-a învățat măsura, proporția. Vezi la el lucruri grandioase, în afară de Coloană? Nici măcar Poarta Sărutului nu e un Arc de Triumf. Dar ce-a făcut Parisul? A făcut Grande Arche de la Défense după Poarta Sărutului. Iar două blocuri administrative de acolo, față-n față, sunt tăiate după conturul Păsărilor lui Brâncuși.

Filmând cu pânze și cu săculețe

Ce nu știm noi despre Brâncuși și ar trebui să știm?

De ce a plecat la Paris cu trei săptămâni îna­inte de inaugurarea ansamblului de la Târgu Jiu în 27 octombrie 1938, după ce participase la ridicarea lui.

N-a spus niciodată?

Nu. Și n-a fost la inaugurare nici Gorjan (Ștefan Georgescu-Gorjan, inginerul cu care a colaborat la construcția Coloanei, n.r.). Nu știm de ce. Și, apropo de inaugurare, a circulat o poză făcută de fapt în timpul verii, dar în momentul inaugurării ploua. Știu asta pentru că am fost la Arhiva Națională de Filme și am luat opisul pentru octombrie 1938, că mi-am zis: trebuie să găsesc ceva filmat! Și-am găsit o bobiniță, 19 secunde, scria „Octombrie 1938, Târgu Jiu”! Numai că lipsea din cutia în care trebuia să fie! Și-atunci am zis: verific zece la dreapta și zece la stânga, adică înainte și după cea care lipsea. La a cincea am găsit-o!

De ce n-am putut cumpăra Cumințenia Pământului?

Pentru că a fost greșită campania. Pentru că a fost făcută cu oameni de cultură, în loc să folosim maneliști și patronii echipelor de fotbal. Lolita Cercel (prima interpretă din România creată cu ajutorul inteligenței artificiale, n.r.) ar strânge banii în două săptămâni.

Înțeleg că între timp prețul a crescut.

Bineînțeles. Prețul s-a dus! Am vorbit cu avocatul proprietarilor și o să-mi împrumute Cumințenia s-o duc la Târgu Jiu.

În afară de atelierul din Paris, unde sunt cele mai multe lucrări?

La Philadelphia. Am fost acolo în 1996. Am ajuns la Paris cu o zi după ce s-a închis expoziția din 1995 și nu m-au lăsat să filmez nici măcar o oră și atunci am decis să fac rost de bani și să ajungem la Philadelphia, unde am primit aprobare de filmare pentru două zile consecutive de luni, când muzeul e închis pentru public. A costat 4.000 de dolari, dar a meritat, pentru că am filmat de la 10 dimineața până la 8 seara și mi-au venit cam 15 minute de fiecare operă! Ușor n-a fost, căci să pui lumina pe o Prințesă X, care e polizată, și să nu te vezi în ea și să nu aibă reflexe...! Am venit cu pânze, pe care le-am întins pe stâlpișori, și cu săculețe făcute acasă și umplute cu nisip luat din parcurile din Philadelphia, ca să stea bine trepiedul... A fost o nebunie!

Din câte știu, lui Brâncuși i s-a propus să realizeze statuia lui Spiru Haret de la Universitate.

Da! Face parte din seria neîmplinirilor lui! Pentru că el le-a spus că s-a gândit să facă o fântână, o fântână reală, cu apă, pentru trecătorii însetați. Ideea a fost respinsă, ei voiau să-l vadă pe Haret în redingotă - și asta avem în Piața Universității, trec copiii pe lângă el și nici nu se uită cine e.

Ce-ar mai trebui să știm În prefața cărții sale, „Brâncuși, sculptor creștin ortodox”, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel scrie: „Motivația acestui omagiu constă nu numai în legătura noastră personală cu Oltenia, având tatăl născut în această provincie a României, ci și în admirația pe care o avem pentru românul artist care a legat în mod genial tradiția cu noutatea și a influențat, ca nimeni altul, arta universală”. În 2020, actorul și omul de radio ieșean Daniel Buzdugan a publicat un clip video înregistrat în incinta Bisericii „Izvorul Tămăduirii” - Mavrogheni din Capitală, în care îndeamnă la păstrarea vie a memoriei celui care a fost numit „profetul artei moderne”. Locul nu era întâmplător, căci Brâncuși a fost aici cântăreț în strană, când era student. Anterior, artistul fusese clopotar și corist la Biserica Madona Dudu din Craiova. La 12 martie 2015, în curtea Bisericii Mavrogheni din București a fost dezvelit un portret din bronz al lui Constantin Brâncuși, așezat pe o coloană de piatră, realizat de artista Silvia Elena Radu. Legăturile sale cu biserica nu s-au limitat la România: la scurt timp după stabilirea la Paris a devenit cântăreț de strană și paracliser la Biserica ortodoxă română „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” (Capela Română), de pe strada Jean de Beauvais. Se ocupa de întreținerea ordinii și pregătirea celor necesare slujbei și a cântat în corul bisericii, fiind apreciat pentru vocea sa de tenor și cunoștințele de muzică bisericească acumulate în țară. Biserica era un punct central de întâlnire pentru comunitatea românească din Paris și i-a oferit nu doar un sprijin spiritual, ci și o sursă de venit în primii săi ani parizieni. De-a lungul anilor, Ziarul Lumina i-a consacrat până acum 50 de articole, printre care un interviu cu Sorana Georgescu-Gorjan, fiica lui Ștefan Georgescu-Gorjan, inginerul cu care a colaborat Brâncuși la ridicarea Coloanei fără sfârșit. Comanda lucrării a fost făcută de familia premierului Gheorghe Tătărescu, iar Societatea Petroșani, prin directorul general Ion Bujoiu, a susținut proiectul. „Ion Bujoiu a fost un om cu o viziune largă și cu o deosebită înțelegere a rolului pe care îl avea această societate cu capital privat. După venirea la putere a comuniștilor, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică și a murit la Văcărești în 20 mai 1956...” Cella Delavrancea, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp, Henri Matisse, Theodor Pallady, Benjamin Fundoianu, Petre Pandrea, Pablo Picasso, Ezra Pound făceau parte din anturajul parizian al lui Constantin Brâncuși, dar a păstrat legături strânse și cu George Enescu, Tristan Tzara, Panait Istrati, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Traian Vuia, Eugène Ionesco și Emil Cioran. „Așa grăit-a Brâncuși” este o antologie de aforisme, cugetări și amintiri ale sculptorului, culese și editate de Sorana Georgescu-Gorjan. Cartea oferă o perspectivă asupra filosofiei sale despre artă, formă și viață și a fost publicată în ediție trilingvă: română, engleză, franceză. Coloana infinitului, Coloana fără sfârșit sau Coloana recunoștinței naționale? În documente există denumirea oficială „Coloana recunoștinței fără sfârșit”, dar în toate textele scrise de Brâncuși în franceză sau engleză apare „La colonne sans fin”, „Column without end” sau „Endless column”. Spre sfârșitul vieții a dat un interviu în presa spaniolă care menționa „la columna sin fin” și tot prin anii 1950 a scris: „La colonne sans fin c’est comme une chanson éternelle, qui nous amène dans l’infini, au-dela de toute douleur et joie factice” („Coloana fără sfârșit este ca un cântec etern, care ne poartă în infinit, dincolo de orice durere și bucurie artificială”). Ștefan Georgescu-Gorjan a scris despre felul în care a cioplit sculptorul modelul din lemn de tei al modulului Coloanei monumentale: „Când lucra, făcea impresia că oficiază ca un sacerdot, ca un iluminat”. Sunt mărturii că muncea îndelung la fiecare lucrare și se întâmpla ca, după ce o vânduse, s-o ceară temporar înapoi cumpărătorului ca s-o mai finiseze un pic. În 30 septembrie 2023, la Muzeul Național de Artă din Timișoara a fost deschisă pentru prima oară în România după 50 de ani o expoziție de sculpturi, fotografii și fragmente filmate de Constantin Brâncuși. Inclusă în programul Capitala Europeană a Culturii Timișoara 2023, expoziția o avea drept curator pe Doina Lemny, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Centrul Pompidou din Paris. Constantin Brâncuși a lăsat în urma sa un atelier care cuprindea 137 de sculpturi, 87 de socluri originale, 41 de desene, 2 picturi și peste 1.600 de plăci fotografice și fotografii. Atelierul, o reconstrucție fidelă a celui din Impasse Ronsin nr. 11 pe esplanada Beaubourg, lângă Centrul Pompidou, a fost inaugurat pentru public în 1977. După o inundație, a fost reconstruit de arhitectul Renzo Piano și reinaugurat în 1997. Operele lui Constantin Brâncuși sunt răspândite în lume: Philadelphia Museum of Art, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul de Artă Craiova, Centrul Pompidou din Paris, The Museum of Modern Art (MoMA) și Guggenheim Museum din New York etc., precum și în colecții private din SUA și Europa. Brâncuși a revoluționat nu doar sculptura, ci și definiția artei. Procesul său cu Statele Unite (1926-1928) a fost un litigiu istoric declanșat după ce vama americană a refuzat să considere „Pasărea în spațiu” drept operă de artă, taxând-o drept „ustensilă de bucătărie/echipament spitalicesc”. Brâncuși a câștigat procesul, instanța stabilind că arta nu trebuie să imite fidel natura, ci poate fi abstractă, marcând astfel un moment crucial în recunoașterea modernismului. Constantin Brâncuși este cazul rar, poate unic, al unui artist căruia un compozitor, Alexandru Mandy, i-a dedicat patru cântece: „Masa tăcerii”, „Poarta sărutului”, „Coloana fără sfârșit” și „Măiastra”. Astăzi, la 150 de ani de la nașterea sa, Constantin Brâncuși contează pentru noi mai mult ca oricând. Căci nu numai Coloana e fără sfârșit, ci și artistul care a creat-o.