Asceză și comunitate
Asceții au transformat izolarea și au găsit în ea puterea de a-L iubi pe Dumnezeu și lumea întreagă. Relația cu aproapele este începutul vieții duhovnicești, ba mai mult, această legătură este mai importantă decât nevoința. Singurătatea asceților nu este un act mizantropic și nu anulează sub nici o formă cruciala poruncă a iubirii aproapelui. Retragerea în deșert este rezultatul chemării lui Dumnezeu și se face cu o condiție esențială: să nu se nască din dispreț pentru lume și pentru oamenii din ea. Ieșirea din lume, motivată de iubirea față de Dumnezeu, este însoțită de un efort constant al rugăciunii pentru întreaga creație. Astfel, monahul, deși separat de toți, rămâne unit cu toți, după cum îl descrie Evagrie Ponticul. Mândria, însă, îl îndepărtează pe cel retras din lume, aruncându-l într-o izolare adâncă, deoarece distruge comuniunea cu cei care ar fi trebuit să fie cuprinși în inima sa, din ce în ce mai deschisă. Singura alinare care îi rămâne este iluzia dureroasă a propriei importanțe. Teologia, respingând singurătatea ca stare naturală a omului, insistă asupra unei viziuni personaliste, subliniind că omul este, prin esență, o persoană deschisă spre comuniune și relație. Chiar și Charles Bukowski, scriitorul care glorifica izolarea și dezordinea, recunoștea paradoxul singurătății: „Singurătatea nu mi-a părut niciodată un lucru bun. Să fiu singur mi-a făcut bine uneori, dar niciodată nu am simțit că e bine”. Astfel, singurătatea devine un eșec aparent mângâietor, o distorsionare a autonomiei oferite omului de Dumnezeu, care, trăită într-un mod greșit, conduce la dezumanizare, transformându-se într-o construcție personală a iadului.
În contrast, singurătatea Părinților Bisericii este complet diferită. Ea are în centrul ei legătura intimă cu Dumnezeu și, adesea, cu câțiva apropiați - bătrâni și ucenici legați prin iubire de Dumnezeu și între ei. Prin această comuniune, ei își asumă durerile întregii lumi și le transfigurează în rugăciune, care nu doar că depășește granițele pământești, dar pătrunde chiar și în străfundurile iadului, aducând mângâiere celor pe care nu i-au cunoscut decât în Dumnezeu, prin iubire necondiționată.
Fără relații puternice, omul riscă să se piardă pe sine. Mai mult, chipul uman devine, în esența sa, o cale de întâlnire și mângâiere, susținută de rugăciune. Aceasta este măreția rugăciunii: ca și iubirea din care se naște, nu cunoaște limite. Călugării se retrag din lumea exterioară, dedicându-se curățirii sufletești prin nevoință, iar mai apoi cuprind din nou întreaga lume în inimile lor și o înfățișează înaintea Domnului prin rugăciune.
Prin urmare, viața spirituală reprezintă echilibrul armonios al relațiilor fundamentale: cu Dumnezeu, cu sinele, cu aproapele și cu lumea. Ascetismul nu înseamnă retragere din lume, ci o pregătire pentru lucrarea spre mântuirea lumii, eliberată de influența patimilor. Iar cel mai important efort ascetic, care are o dimensiune misionară, este cuprinderea în rugăciune a întregii lumi, a Adamului total.