Ascultare și responsabilitate
Echilibrul gândirii avvei Iosif de la Panefisi se distinge cu multă claritate din setul de apoftegme care îi sunt dedicate. Bătrânul este un om dispus să se relativizeze pe sine, să nu își absolutizeze părerile, să nu judece, dar să sfătuiască plin de înțelepciune, atent la felul în care ucenicul primește cuvintele sale. În același timp, este plin de har. Pentru el, monah este cel care, dincolo de pravila, de rugăciunile și de îndatoririle zilnice, „devine foc și arde cu totul”, așa cum face el însuși. Pentru acest ascet ascultarea este importantă, dar ascultarea nu ignoră și nici nu anulează structura interioară și căutările ucenicului care o practică. Dimpotrivă. Ascultarea, sfătuirea, discernământul, toate acestea merg mână în mână și sunt componente esențiale ale relației dintre duhovnic și ucenic. O ilustrare a acestei relații o găsim la avva Iosif, în apoftegma 8: „Un frate l-a întrebat pe avva Iosif: «Vreau să ies din chinovie și să trăiesc în singurătate». Bătrânul îi zice: «Așază-te unde vezi că sufletul tău este liniștit și nu se tulbură». Fratele îi zice: «Eu sunt liniștit în chinovie, dar și în singurătate. Ce să fac?». Bătrânul îi zice: «Dacă ești liniștit și în chinovie și în singurătate, pune cele două gânduri ale tale ca într-o cumpănă, vezi care din ele îți folosește și te atrage mai mult și împlinește-l pe acela»”.
Se propagă adesea o imagine falsificată despre ascultare, de parcă acest fapt capital al vieții duhovnicești și al relației dintre povățuitor și fratele îndrumat ar fi o formă brutală de anulare a sinelui în favoarea supunerii oarbe. Vedem însă din apoftegmele Părinților că legătura dintre cei doi se petrece într-un climat de încredere și dăruire reciprocă. În afara iubirii și a credinței că Dumnezeu mediază relația dintre bătrân și ucenic, ascultarea nu este posibilă. În condițiile acestea, la fel ca în apoftegma de mai sus, rolul celui mai experimentat și cu discernământ este acela de a face ordine în haosul interior al începătorului; de a ghida căutările acestuia. Bătrânul îl conduce pe novice pe cărările sinuoase ale sinelui, așa încât să poată descoperi el însuși ceea ce îi este folositor și ce nu. La avva Iosif vedem cum îl responsabilizează pe novice, prin faptul că îi acordă încredere și îl îndeamnă să se cerceteze pe sine, adâncurile și mișcările sufletului său, pentru a putea fi el cel care găsește calea prin care să dobândească pacea și mântuirea.
Este reiterată lecția fundamentală a Patericului. Și apoftegma aceasta ne spune din nou că nu este o singură cale pe care mântuirea e posibilă. Nu este obligatorie pustnicia, la fel cum nici singurătatea nu este o condiție. Dumnezeu acceptă să vină în întâmpinarea noastră, oriunde ne-am afla noi. Noi facem eforturi, care adesea ne par imense, dar de fapt Domnul este Cel care vine să ne caute, ca pe drahma pierdută. Iar Întruparea este actul prin care Dumnezeu vine în maximă intimitate cu omul, în această continuă căutare reciprocă.
Ascultarea este, așadar, o manifestare a dragostei, dar în același timp un act reciproc de responsabilitate și de solidaritate în perpetua căutare a lui Dumnezeu și a mântuirii.