Ascultarea în viața părinților pustiei

Parcurgând apoftegmele Patericului, avem deosebitul privilegiu de a vedea cum virtuțile creștine sunt puse în lucrare într-un mod exemplar în viețile marilor nevoitori ai pustiei. Așa se face că am ales de această dată să osebim din ospățul paterical câteva ziceri despre ascultare, nădăjduind că mentalitatea omului modern nu va fi foarte surprinsă de modul de viață monahal, care este totuși, să nu uităm, o paradigmă fundamentală a vieții eclesiale.

Se cuvine reamintit încă de la început faptul că, în arena pustiei, ascultarea nu este o simplă supunere nici cazonă și nici administrativă față de un stareț sau bătrân, ci calea recomandată de Sfinții Părinți prin care omul izbutește să-și lepede voia proprie egoistă, socotită a fi rădăcina tuturor patimilor. Avva Moise spune, într-un cuvânt covârșitor prin cuprinderea lui: „Frate, să ajungem la adevărata ascultare, căci aici se află într-adevăr smerenia, puterea, bucuria și răbdarea; aici vei afla statornicia, milostenia fră­țească, zdrobirea inimii și dragos­tea. Cu adevărat, cel ce știe să facă ascultare îndepli­nește toate poruncile Domnului”. Prin urmare, putem spune că ascultarea nu este o virtute printre altele, ci matca din care izvorăsc toate celelalte.

Fără ascultare, virtutea nu e adevărată

Patericul este limpede în această privință: fără ascultare, nici postul, nici privegherea nu au valoare. Același Avva Moise afirmă răspicat: „Monahul care viețuiește pe lângă un părinte sufletesc și care nu face ascultare și nu se smerește, chiar de va ține post sau va face orice alt lucru ce pare bun, nu va avea nici măcar o singură virtute și nici măcar nu va ști ce este un monah cu adevărat”. Ideea revine și în alt loc, unde lipsa de ascultare e pusă în legătură directă cu răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu Însuși: cel ce nu dă ascultare cugetului care îl mustră se află în primejdie „să ajungă chiar în mâna vrăjmașilor săi”. Ascultarea, așadar, nu se adaugă celorlalte nevoințe ca un ornament, ci le condiționează pe toate: fără ea, ostenelile cele mai aspre rămân deșarte de orice rodire duhovnicească.

Ascultarea în pilde

O ilustrare emoționantă a acestei virtuți este povestea unui bătrân care, voind să-și încerce ucenicul până la capăt, i-a poruncit într-o zi: „Du-te și ia cartea din care s-a citit la Liturghie și arunc-o în foc”. Ucenicul „împlini fără șovăială” porunca - și, în chip minunat, „focul se stinse pe dată”, spre a face cunoscut faptul că „ascultarea este frumoasă, căci este scara către Împărăția cerurilor”. Desigur că episodul relatat mai sus nu laudă distrugerea unei cărți sfinte sau a vreunui alt lucru folositor, ci arată cât de departe poate ajunge lepădarea propriei voințe atunci când ascultarea este desă­vârșită - și cum Dumnezeu Însuși confirmă, prin semn, valoarea unei asemenea supuneri necondi­ționate, chiar acolo unde rațiunea omenească s-ar cuveni să se împotrivească. O altă povestire, la fel de elocventă, este cea a mireanului care intră într-o chinovie împreună cu fiul său. Starețul, voind să-l încerce, îi spune: „Nu-i vorbi fiului tău și poartă-te cu el ca și cu un străin”. Tatăl răspunde simplu: „Voi face această ascultare”, și astfel trec ani întregi fără să-i vorbească fiului său. Când acesta ajunge pe patul de moarte, Avva îi îngăduie în sfârșit tatălui să-i vorbească, dar bătrânul refuză: „Dacă ești bun, lasă-mă să-mi duc ascultarea până la capăt”. Fiul moare fără ca tatăl să-și ia rămas-bun de la el, și „toți cei din chinovie se bucurară” de această împlinire desăvârșită a ascultării. Este, poate, cea mai radicală ima­gine din Pateric despre ce înseamnă a lepăda voia proprie, chiar și atunci când firea și dragostea părintească ar cere cu totul altceva. Pentru cititorul de azi, o asemenea pildă poate părea greu de înțeles, poate chiar inumană; dar Părinții nu o dau ca literă de lege pentru orice suflet, ci ca semn al unei lepădări depline, menite să arate cât de mult poate crește, prin ascultare, dragostea de Dumnezeu peste orice altă legătură firească.

Ascultarea, însoțitoare credincioasă

Un alt bătrân zugrăvește ascultarea printr-o imagine conjugală, neobișnuit de intimă: „Adevărata ascultare este asemănătoare unei soții neprihănite pe care n-o atrag glasurile străinilor; iar urechea care se îndepărtează de la adevăr este ca o femeie necredincioasă care se îndepărtează de bărbatul său; iar cugetul care se apleacă spre toate dogmele eretice este ca o desfrânată care ascultă de toți cei care o cheamă”. Statornicia cerută ascultării e comparată, așadar, cu fidelitatea conjugală - o legătură care nu se lasă clintită de nici o ademenire străină, oricât de convingătoare ar părea la prima auzire. Ascultarea adevărată, la fel ca o căsătorie trainică, nu se hră­nește din emoția clipei, ci din statornicia zilnică, tăcută, care nu se abate după fiecare glas înșelător.

Smerenia și ascultarea

Patericul leagă adesea cele două virtuți, aproape ca pe fețele ace­leiași monede. Un bătrân istori­sește despre doi frați pe care i-a urmat cu acrivie la sfatul altora: „Unul dintre aceștia dobândise o mare smerenie, iar celălalt o mare ascultare” - cele două aflându-se, evident, pe același drum, izvorând din aceeași lepădare de sine. La fel, ruga către Ierusalimul de Sus e legată tot de ascultare: „prin lepădarea de sine, inima dobândește pacea, iar prin ascultare omul ajunge la Ierusalimul de Sus”. Cele două virtuți nu pot fi, așadar, despărțite: cine se smerește cu adevărat ajunge, în chip firesc, la ascultare, iar cine ascultă cu adevărat își zdrobește, în același timp, mândria.

Ascultarea, temelia mântuirii

Pe această temă mai putem întâlni și o comparație pedagogică simplă și limpede: așa cum copiilor li se oferă alfabetul ca prim pas spre învățătură, „tot așa și monahul care are ascultarea în osteneli și strâmtorări moștenește pe Hristos și ajunge fiu al lui Dumnezeu”. Nu întâmplător una dintre pildele cele mai grăitoare ale acestor apoftegme e cea a unui frate socotit „lipsit de minte”, care de treizeci de ani învârte roata morii „fără ca niciodată să dea voie cugetului său să se răzvrătească împotriva Părintelui său, nici măcar să-și îngăduie a lovi vita” - și a cărui ascultare tăcută, descoperită abia la sfârșit, umple de bucurie pe cel ce o recunoaște. Avem aici zugrăvit chipul cel mai smerit și mai puțin căutat al desă­vârșirii: nu strălucirea faptelor mari și văzute de toți, ci răbdarea de a asculta, zi de zi, în lucrul cel mai mărunt, fără a căuta răsplată sau recunoaștere.