Ascultarea - noul martiriu

Asceza părinților deșer­tului a fost mereu una ra­țională, noetică. A fost un tip de nevoință practicat cu înțelegere. Tocmai de aceea, buna ierarhie care organizează și ordonează viața a fost mereu crucială. Bătrânii experimentați aveau, între altele, și rolul acesta de a păstra ierarhia, de a fi niște expo­nenți structuranți ai vieții spirituale.

La avva Pamvo au venit patru călugări din Sketis și fiecare a început să vorbească despre calită­țile celorlalți și despre asceza pe care o practică. „Primul postea mult; al doilea era neagonisitor; al treilea câștigase multă dragoste; despre al patrulea ziceau că trăiește de douăzeci și doi de ani sub ascultare la un bătrân”. Răspunsul bătrânului la această înșirui­re de fapte ascetice a fost: „Eu vă spun că virtutea acestuia din urmă este mai mare. Fiecare din voi și-a dobândit virtutea prin voință proprie; acesta însă și-a tăiat propria voință și îm­pli­nește voia altuia. Asemenea viteji, dacă vor păzi ascultarea pâ­nă la sfârșit, sunt martiri”.

Monahismul a adus o nouă înțe­legere a martiriului și se situează în continuarea neîntreruptă a mucenicilor din primele veacuri. Dacă primii au fost uciși pentru credința lor în Hristos, monahii au decis să îndure moartea lentă a ascezei și a lepădării de sine. Dacă primii au fost puși în chip decisiv în fața potrivnicilor lui Hristos, cei din ur­mă, monahii, luptă o viață în­­trea­gă îm­­potriva tuturor opozițiilor lente și consistente care răsar din adâncurile ființei umane. Dacă martiriul celor dintâi era punctual, al acestora din urmă era unul de durată. Monahii sunt cei care pot să își asume martiriul pe parcursul întregii vieți. Pentru a putea înțelege cu adevărat ce înseamnă martiriul monahal trebuie să ținem seama de ie­­­­rarhi­zarea virtuților pe care o face avva Pamvo. Pentru el, ceea ce diferențiază virtuțile este ascultarea sau tăierea voii proprii.

Primii monahi din grupul care l-a vizitat pe Pamvo erau oameni buni și virtuoși, dar calitățile lor se prea poate să aibă adânc rădăcinile înfipte în iubirea de sine, pentru că sunt născute din voința și din dorința proprie. Al patrulea monah era cel care alesese ascultarea. Important de notat și aici este că și în cazul ascultării, la bază se găsește tot voința liberă. Orice monah alege în mod cu totul liber să se supună. Apoi începe martiriul. Vo­ința este legată de egoul nostru. Deloc întâmplător, limbajul bisericesc numește asceza ne­voință. Adică rădăcina comună a oricărui act ascetic creș­tin este tăierea voii proprii. Prin urmare, ascetul este cel care poate, prin harul lui Dumnezeu, să își taie voia și să se supună în ascultare. Aceasta este caracteristica distinctivă a monahilor, noii martiri ai Bisericii.