Ascultătorul de aisberguri
Citise într-o revistă de demult despre ascultătorii de aisberguri, niște oameni din sudul extrem al planetei, care trăgeau cu urechea la zgomotele ce veneau pe apă dinspre Antarctica. Deslușeau din vreme apropierea bucăților mari de gheață numite aisberguri, avertizând vapoarele ce treceau prin zonă să-și ia măsuri de precauție pentru a nu împărtăși destinul tragic al Titanicului.
Pe meleagurile noastre nu existau ghețari. Și nici mare. Cu toate acestea el își dorea să devină ascultător de aisberguri. Stătea, și iarna, și vara, la marginea satului, pândind cu auzul la ce ziceau depărtările. De cele mai multe ori, nu ziceau nimic. Singurul care vorbea era câmpul. Ai grijă, îi spunea acesta în câte o noapte de iarnă, se apropie un viscol mare. Însă oamenii din sat nu i-au luat spusele în seamă. S-au pomenit cu ditamai viscolul peste ei, dar tot nu voiau să-l creadă.
Săptămâna viitoare o să plouă cu grindină, s-a grăbit el să le spună, dar cei din satul lui nu i-au dat nici de data aceasta crezare. Și-a venit, într-adevăr, ploaia de care zisese. Timp de o jumătate de ceas au căzut din cer ouă de gheață mari cât ouăle de gâscă. Câteva femei le-au strâns de pe drum, vârându-le sub gâștele ce căzuseră la clocit. Au ieșit, spre mirarea multora, boboci de gheață din ele, care s-au făcut mai apoi gâște de gheață, gâgâiau la fel ca celelalte gâște, doar că atunci când le atingea lumina soarelui începeau să se topească.
Altădată, ascultătorul de aisberguri le-a vorbit celor din sat despre o secetă cum nu mai fusese niciodată. Era spre mijlocul primăverii și ea pornise la drum, urmând ca pe la începutul verii s-o vadă cu ochii lor, așa cum o văzuse el, însă cu urechile, nu cu ochii. Câmpia o auzise prima, apoi o auzise și el. Faceți-vă rezerve de apă, le zisese consătenilor, însă aceștia îi râseseră în nas, întorcându-i spatele. A urmat o vară fierbinte în care n-a căzut picătură de ploaie. Secaseră și fântânile, și gârla. Mureau și pământul, și oamenii de sete.
Ascultătorul de aisberguri își răcise iarăși gura de pomană. Dar el nu s-a dat bătut, doar că îmbătrânise între timp și-l cam lăsase auzul. Nu mai putea să prindă zgomotul dezastrelor. Auzea însă mai devreme decât oricare alt om din sat sunetul întoarcerii berzelor la cuiburi, ca și pe cel al înfloririi macilor. Dar cui să-i vorbească despre asta? Nu era nimeni interesat de astfel de lucruri.
Cât despre apropierea morții sale, ai cărei pași i-a auzit când moartea era încă departe, a hotărât să nu-și spună nici măcar lui. A murit ca și cum nu știa, deși îi era bine cunoscut ce urma să se întâmple. A așteptat-o cu gândul la soarta tristă a Titanicului. Era primul și ultimul aisberg pe care avea să-l întâlnească. Cum să rateze o asemenea ocazie, ce îi este dată omului o singură dată în viață? Chiar în ultima zi a acesteia!