Așezământul chemării Domnului, Mănăstirea Groși-Boroaia

Așezământul monahicesc Groși, de pe tivul ce desparte județele Neamț și Suceava, ivindu-se smerit pe tipsia cu smalțuri multicolore ce parcă îngenunchează în fața culmilor Mun­ților Neamțului, domoala coamă cu unduire de bătrână ctitorie, e una din acele plăsmuiri minunate din­tr-un moment de sublimă eflorescen­ță a zidirilor mănăstirești din România de după 1990. A fost acesta un ev nimbat de liberarea visului întemnițat, dar nebiruit, și care, odată slobozit din obezi, a început a face și ceea ce visarea nu visase. Apariția acestei așezări monahale în acest loc, pe un câmp hărăzit ierburilor și plantelor de cultură, și în acel timp parcă al deschiderii cerului întru intrarea pământenilor, are o valoare paradigmatică. Un bărbat din Boroaia, om gospodar, cap de familie, care dăruise țării lui cinci copii, pre numele lui Mihai Horga, simte o chemare care-i spune că a sunat timpul altui ceas, și cu binecuvântarea celor din neamul lui, apucă pe drumul Mântuirii, oprindu-se la Schitul Sihla, de peste munte, unde intră în obște ca frate. Începe o nouă viață și o percepe ca un moment întemeietor, în care e dator să lase semne. Primește o moștenire în ogorul baștinei sale, în apropierea satului Groși, o bucată însemnată de pământ din această întinsoare a măreției reliefului românesc și gândul său e să adauge priveliștii încântătoare semnele sfințeniei, astfel ca aici omul să găsească nu doar îndestularea roadelor, ci și pe cea spirituală. Și vrerea sa e îmbrățișată de mai-marii săi, de egumenul Pahomie de la Sihla și de starețul Victorin Oanele de la Mănăstirea Sihăstria, sub autoritatea căreia se găsea la vremea respectivă schitul cu Peștera Sfintei Teodora. Și purcede la făptuire, la ridicare de lăcaș sfânt ca metoc al Schitului Sihla. Grabnic și cu hotărâre. Găsește dăruitori, încurajați la milostenie de gestul său, acela de a jertfi nu doar teren, ci și agoniseala de o viață. În 1997, acel modest altar, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, deschizător însă de pârtie, a fost sfințit de Înaltul Pimen, în eparhia căruia intra așezământul în devenire de la Groși. În acel an era tuns în monahism fratele Mihail Horga, care primea și responsabilitatea de călăuză a obștii. Ca o încununare, în 2000 era hirotonit ieromonah, an în care se temeinicea o nouă biserică cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Iar în 2004 ctitoria sa era ridicată la rangul de mănăstire. Gestul acesta se răspândea și genera altele asemuitoare. În 1998, o femeie vârstnică din Brăiești dăruia Gro­șilor tot ceea ce agonisise de-a lungul existenței și cu acei bănuți din năframă se cumpărase cărămida pentru biserică. Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților contribuia, de asemenea, la rându-i, la desăvârșirea chinoviei fruct al chemării Domnului.

Zămislitorul Mănăstirii Groși, ieromonahul Mihail Horga, a plecat la Domnul în 2007. Vlădica Pimen a cumpănit atunci să aleagă omul potrivit spre a duce la plinire visarea izvodită din chemarea Domnului. A încredințat în septembrie 2007 această misiune unui colaborator apropiat al său, pe care-l știa bine. Nu s-a desprins ușor de diaconul său Alexie Ichim. I-a încredințat stăreția Mănăstirii Groși, convins fiind că părintele Alexie, slujitor de har, iubitor al cărții și frumosului, va desăvârși ceea ce realizase atât de cuviincios și din inimă la Groși antecesorul lui, Mihail Horga, ba și că va adăuga valori în stare a individualiza și a da prețiozitate nobilului gest al ctitorului. Și i-a mai cerut ceva, nu ușor, dar de mare im­portanță, să deschidă mănăstirea spre ocrotirea celor în nevoie, a celor cu ani mulți și nevolnici. Atunci s-a înființat aici un cămin pentru persoane în etate, a cărui activitate a fost concepută de părintele stareț și de obște ca fiind parte din viețuirea mănăstirească, formând un tot, monahi și trăitori la cămin. Aceeași plasmă a existenței. Totodată, au con­tinuat lucrările de edificare, cu grij­ă pentru acea amprentă particularizantă de așezare rurală românească modelată de gustul frumosului, de simțul măsurii, respirând pacea unui liniștit sfârșit de zi de după apusul soarelui, când satul se pregătește de hodină binemeritată de după truda de peste zi. Împără­țește la Mănăstirea Groși cuviința în tot și în toate, de la altarele de rugăciune la chilii, cuhne și trapeză, de la alei și pajiști mereu smaraldii la colierele florale ce te înminunează din toate părțile. Sonurile cântătoare ale toacei la chindie și dulceața clopotelor cu glas de argint nu tulbură această pace cosmică ce-i pecetea toposului. Și acestora, prin fericita inspirație a starețului Alexie, li s-au alăturat, spre a spori „corola de minuni”, meșterii frumosului artistic. Au fost poftiți în 2019 să poposească aici și să lase semnele lucrării lor creatoare. Acea tabără de creație s-a organizat în colaborare cu Muzeul „Ion Irimescu” din Fălticeni, la inițiativa diriguitorului instituției, Teodor Brădățanu. Artiștii au venit cu drag și de atunci, seduși de am­bianța unică și de ospitalitatea fără cusur a obștii Mănăstirii Groși, au devenit oameni ai locului, fiind în felul lor parte a obștii de viețuitori de la Groși. Și-au așezat, cum se spune, sufletul în palmă. Sculptori și pictori au adus neostenind obolul lor la făurirea unui climat al sfin­țe­niei și frumuseții. Intri în cuprinsul Mănăstirii Groși, pășești pe sub poarta ce amintește de cea a Sadoveanului de la Grădina liniștii din Fălticenii învecinați și ai simțămân­tul că ești într-un veritabil muzeu. Ciopliturile bine modelate și însufle­țite ale lui Adrian Pavel, pentru care mănăstirea e casa lui, unde lemnul măiestrit intră în dialog cu arborii majestuoși de pe culmile Munților Neamțului din fundalul ce închide zarea, zugrăviturile cu patină de frescă nepereche de la bisericile din Țara de Sus ale lui Ioan Șoldănescu, creațiunile picturale și sculpturale ale unor artiști precum Ștefan Potop, Niculai Moroșanu, Ion Coțofan, Cristinel Prisăcaru, Mihai Gavril, Gigel Bîrliba, Florin Bucileac, Sebastian Rațiu, Lucian Zmău, Mircea Ștefă­nescu, Mugurel Vrînceanu împodobesc cu inefabilul artei acest sfânt lăcaș. Se creează în acest spațiu starea coborârii spre lăuntrul ființei, adică prielnicia cuminecării Duhului, cel care l-a animat pe ctitor, întrupător al chemării Domnului, și pe urmașii lui, vrednici de a duce mai departe moștenirea.

Dar Mănăstirea de la Groși nu e doar expresiunea duhului cel vechi renăscut, ci și a spiritului epocii de azi, în ritmurile căreia așezământul de la poalele Munților Neamțului se înscrie cotidian cu osârdie. Ora et labora prinde contur într-o simbioză a originalității. Căminul de aici, alte instituții de îngrijire ale Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților beneficiază de fructele unor activități zootehnice și pomicole la standardele ecologice cele mai înalte, certificate de Asociația Bio-România, în care Mănăstirea Groși e o prezență activă și respectată.

Pe acest mirific tărâm, unde fru­mu­sețea are sălaș din vechimea vechimilor Creațiunii Dumnezeiești, Mănăstirea Groși e încă un dar din Harul ceresc, lucrare a unui pământean în care a răsunat, la ceas sortit de lege și de datini, cum rostește poetul Nicolae Labiș, chemarea din înalturi, spre noi de comori hărăzite acestui topos conceput dintru începuturi cu frumusețe nepereche de Creator.