Aşezămintele româneşti din Ţara Sfântă în perioada interbelică

"Unele din realizările cele mai de seamă ale Patriarhiei Române în ordinea economică, cu urmări incalculabile în ordinea spirituală, care în viitor va produce roade şi va înrâuri viaţa sufletească a poporului nostru, sunt biserica şi căminul de la Ierusalim.

Se ştie cât de strânse au fost în trecut legăturile noastre cu Orientul, de unde ne-a venit lumina cea adevărată a vieţii creştine. Voievozii şi boierii noştri au clădit biserici şi le-au înzestrat cu odoare care există şi astăzi ca o dovadă a credinţei noastre în Hristos şi a dărniciei noastre. Nimeni n-a întemeiat însă vreun aşezământ românesc mai trainic la Ierusalim, locul unde s-a petrecut Învierea Mântuitorului şi atâtea fapte minunate din viaţa sa, aşezământ care să fie expresia geniului şi însuşirilor poporului nostru dreptcredincios." Fragmentul citat face parte dintr-un raport prezentat Congresului Naţional Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române, sesiunea din octombrie 1935, fiind extrem de lămuritor în ceea ce priveşte intenţiile de care a fost mânată partea română în ceea ce priveşte edificarea unor aşezăminte în Palestina. Raţiunile care au generat această decizie ţin în primul rând de evlavia poporului român, de legăturile de veacuri dintre creştinii români şi creştinii din Ţara Sfântă, de rolul imens jucat de domnii români în menţinerea ortodoxiei în spaţiul greu încercat de istorie al Palestinei şi de cauze ce ţin de durate mai scurte ale istoriei, anume profundele transformări politice din Orientul Apropiat de după Primul Război Mondial. Patriarhia Română şi Locurile Sfinte Intrată la sfârşitul războiului sub protectorat britanic, Palestina va cunoaşte în perioada interbelică un adevărat exod creştin, provenit din toate confesiunile. În Ţara Sfântă se construiesc lăcaşe de cult, institute de cercetare şi învăţământ, se organizează temeinic pelerinajul. În condiţiile instaurării regimului bolşevic în Rusia, Biserica Ortodoxă Română a devenit cea mai importantă biserică ortodoxă din "lumea liberă". În această ipostază, ea a sprijinit ortodoxia acolo unde aceasta se afla în suferinţă, una din aceste zone fiind şi Orientul Mijlociu. În anul 1927, patriarhul Miron Cristea a efectuat o vizită în Orient, întâlnindu-se şi cu patriarhul Ierusalimului, care, cu acest prilej, şi-a dat acordul ca românii să-şi poată construi propriile aşezăminte la Locurile Sfinte. O asemenea iniţiativă mai avusese loc la începutul secolului al XX-lea, însă războiul a împiedicat această primă tentativă, trebuind ca totul să se ia de la zero. În anul 1929, cu sprijinul financiar al Ministerului Cultelor, a fost cumpărat un teren în Ierusalim. Deoarece Patriarhia ca instituţie nu avea învoire să achiziţioneze proprietăţi în Palestina, locul a fost luat sub formă de donaţie de PS Tit Simedrea, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi director al Sf Sinod. Donatorul se numea Hanna, fiul lui Saba Baramki din Ierusalim, iar terenul avea o suprafaţă de 1208,32 mp, fiind situat la Baba-El-Amoud, în afara zidurilor oraşului. În documente se menţiona explicit intenţia construirii unei capele şi a unui cămin al Bisericii Ortodoxe Române. Ulterior, în ianuarie 1935, printr-un act de donaţie, PS Tit Simedrea a transferat formal terenul în proprietatea Patriarhiei Române. Pe lângă acest teren din Ierusalim, Patriarhia Română a dobândit încă un teren pe malul Iordanului, nu departe de Ierihon şi un altul în apropiere de Nazaret. Terenul de pe malul Iordanului avea o suprafaţă de 9.481, 26 mp şi a fost dat de Guvernul Palestinei, sub forma unei vânzări condiţionate, Patriarhiei Române, reprezentată prin pr. Gherasim Luca, în calitate de trimis special al Patriarhiei Române la Ierusalim. Actul de vânzare poartă data de 3 ianuarie 1933, iar preţul, de 5.000 de lei, reprezenta doar acoperirea unor taxe, autorităţile locale oferindu-l de fapt ortodocşilor români cu condiţia ca în termen de un an să se înceapă, iar după doi ani să se termine construirea unei biserici sau a oricărei alte construcţii religioase pe el, urmând ca, în caz contrar, Patriarhia Română să piardă locul, iar guvernul palestinian să restituie suma. Al treilea teren deţinut în Ţara Sfântă de Patriarhia Română avea o suprafaţă de 3.769,62 mp şi fusese cumpărat personal de către părintele Gherasim Luca de la Nicolae Zvanciuk, în data de 11 noiembrie 1930, fiind situat în Tel-el-Adas, Nazaret, având o valoare de 15.000 de lei. Conform actului de donaţie, spaţiul amenajat urma "să servească drept popas şi grădină de recreaţie pentru creştinii ortodocşi români, după posibilităţi ridicându-se clădiri de locuit şi lăcaş de închinăciune pe seama Sfintei Patriarhii şi în scopul de a putea fi folosite de către vizitatorii din ţară". Ridicarea primelor aşezăminte româneşti Pentru strângerea fondurilor necesare construirii aşezămintelor din Ţara Sfântă, în aprilie 1931 au fost lansate liste de subscripţie publică, până la 31 martie 1935 adunându-se suma de 1.718.386 de lei. Cu aceşti bani şi cu alte fonduri care au venit din partea credincioşilor şi a autorităţilor de stat s-a început mai întâi construirea unei capele pe malul Iordanului, deoarece expira termenul dat de autorităţile palestiniene pentru construcţie. Proiectul capelei a fost întocmit de arhitectul Patriarhiei, Dimitrie Ionescu Berechet, de licitaţia lucrărilor ocupându-se ilustrul istoric Marcu Beza, care în acea perioadă era consul general al României la Ierusalim, post înfiinţat la stăruinţa patriarhului Miron. Construcţia capelei de la Iordan a început la 28 martie 1935, iar piatra de temelie a fost pusă la 25 aprilie 1935, în prezenţa PS Lucian, episcopul Romanului, trimis special al patriarhului Miron, înconjurat de 150 de credincioşi, pelerini din ţară. Cei prezenţi au pus la temelia capelei un hrisov semnat de IPS Miron şi de toţi pelerinii, din care cităm: "Râvnind să umblu pe calea înaintaşilor noştri şi să aduc prinos de laudă şi recunoştinţă Celui Atotputernic pentru binefacerile pe care le-a revărsat din belşug asupra neamului românesc, unindu-l într-o singură ţară şi o singură biserică dreptmăritoare, ne-am ostenit să ridicăm, cu ajutorul a mulţi făcători de bine, acest sfânt şi dumnezeiesc lăcaş cu hramul "Sfântul Ioan Botezătorul", aici pe malul Iordanului, în preajma locului unde Mântuitorul însuşi s-a coborât trupeşte, primind botezul". Capela, terminată în timp record, a fost împodobită prin donaţiile generoase ale credincioşilor. De asemenea, la 15 august 1935 s-a pus piatra de temelie a aşezământului de la Ierusalim, lucrările, în valoare de aproximativ 3 milioane de lei, fiind executate de Casa Andoni Baramki, aceeaşi care ridicase şi capela de la Iordan. Din păcate, un nou război mondial şi apoi conflictele sângeroase arabo-israeliene au afectat grav viaţa acestor aşezăminte româneşti, care au supravieţuit mult timp datorită monahilor români rămaşi aici. Dintre cele trei locuri în Ţara Sfântă din perioada interbelică ale Patriarhiei Române, numai aşezământul de la Ierusalim prosperă. Capela de la Iordan este într-o zonă militară, interzisă, iar pe locul de la Nazaret nu s-a mai construit nimic.