Patru decenii de la demolarea Bisericii „Sfântul Nicolae”-Crângași

Acum 40 de ani, când mai era puțin timp până la căderea comunismului în România, în zi de mare sărbătoare pentru întreaga crești­nă­tate, la prăznuirea Sfinților Împărați Constantin și Elena, a fost demolată o veche biserică bucureșteană: „Sfântul Nicolae” din Crângași.

Din inventarul Bisericii „Sfântul Nicolae” de la anul 1969 aflăm că acest lăcaș de cult din Crângași ar fi fost ridicat „după tradiție, pe la anul 1564 de ctitorii Dumitru, Maria și fii lor Dumitru și Marin, Lupan Sincaru preot soția sa Maria cu fiii Maria, Gheorghe Braidea soția sa Ecaterina”. Însă „Anuarul administrației Casei Bisericii”, redactat la 1909, consemnează că, de fapt, „biserica filială Sf. Nicolae din cătunul Crângași, comuna Roșu, este de zid, s-a clădit cam pe la anul 1700, [fiind] în stare rea”. 

În cercetarea istoricului acestei biserici seculare, astăzi din păcate dispărută, la Arhivele Naționale am descoperit informații care ne aduc în față nu doar perioada de zidire, ci și cine ar fi fost, de fapt, ctitorii ei. Fostul paroh al bisericii, vrednicul preot Constantin P. Bălteanu, care a și restaurat-o în anul 1932, consemnează, la 1902, în „Inventarul de avutul mobil și imobil al bisericei Sf. Ierarh Nicolae (filialei din cătunul Crângași)”: „Biserica - construită din zid masiv pe la jumătatea secolului al XVIII-lea de Arhimandritul Chiril și alții, nu are nici o inscripție, construcția foarte mică în raport cu populațiunea ce a avut pe timpul acela, bolta este de zid, prezintă o crăpătură la ușă provenită din cutremur, învelită cu tablă roșie, ruinată pe din năuntru și afară, neînprejmuită”. 

„Arhimandritul Chiril” este chiar egumenul Mănăstirii Mihai Vodă, recent reînființată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în București. În acele timpuri, acest arhimandrit stăpânea moșia Grozăvești, în care era cuprins și satul Crângași, pe care îl știm ca fiind atestat aici încă din secolul al XVIII-lea.

În satul Crângași a mai existat și o capelă, cu hramul Izvorului Tămăduirii, ridicată în anul 1943, care fusese deja demolată de autoritățile comuniste în 1982, ultimul ei preot paroh fiind Marin Rădulescu (1906-1993).

„Sfântul Nicolae cum plânge și îi cade toată fața”

Inundații mari au lovit foarte puternic locuințele și construcțiile de pe malurile Dâmboviței în anii 1970 și 1975, autoritățile comuniste hotărând să ridice un baraj chiar la vechea Moară Ciurel. Construirea barajului și formarea Lacului Morii au înghițit cu totul biserica, cimitirul și o mare parte din vechiul sat Crângași.

Inițial s-a propus salvarea bisericii și a cimitirului din jurul acesteia, dar ordinele lui Nicolae Ceaușescu au dispus demolarea ei și mutarea locurilor de veci la marginea fostului sat Giulești.

Grăbindu-se lucrările de construcție a barajului, încă din anul 1985 s-a început demolarea caselor, iar în luna martie a anului 1986 oamenii au început să își transporte răposații către viitorul Cimitir Giulești-Sârbi (aproximativ 11.000 de morți). Preotul Vasile Boerescu (1916-1999), ultimul paroh al acestui lăcaș de cult, nu a putut să suporte trauma dărâmării bisericii sale și a plecat înainte de aceasta. Dărâmarea s-a făcut în timpul nopții, sub privirile pline de groază ale enoriașilor, care au fost până la urmă îndepărtați de miliție din preajma bisericii. 

Mărturia preotului Teodor Niculescu, ultimul cântăreț al Bisericii „Sfântul Nicolae”-Crângași, pe care am înregistrat-o în data de 8 mai 2017, ne cutremură puternic și ne arată suferințele sufletești foarte profunde care au fost provocate la sfârșitul primăverii anului 1986: „Ultimul care am văzut demolarea bisericii am fost eu. Praful acela cum s-a ridicat, Sfântul Nicolae cum plânge și îi cade toată fața. Toată viața am ținut minte. Am trăit experiența vieții. Prima biserică mi s-a demolat. Demolarea bisericii a fost ca și cum ți-ai pierde un părinte, o durere în suflet ca și cum ți s-a rupt ceva din tine. Așa simți când ți se dărâmă biserica, e ca o dragoste pe care o pierzi și nu o mai ai. Ți-o fură. Așa simt eu. Am venit la 9 ani în biserica aceasta și am plecat la 27 de ani, cu lacrimi în ochi. După 18 ani mi s-a dărâmat biserica! Am văzut cu ochii mei, domnule. Am văzut cum îi scotea. Mirosea de nu mai puteai să mănânci, ți se răscolea tot în stomac. Mă duceam acasă, abia mă spălam și nu puteam să mănânc pentru că aveam îmbibate mirosurile acelea dure, urâte. Au recurs la pușcăriași ca să le scadă zile de detenţie. Cu mâna luau oasele. Nu mai aveau mănuși. Nu mai puteau. Se făcuse așa de cald, era maiul călduros, nu ca acum, era foarte cald. După ce a fost introdusă apa, se strânseseră oasele în stăvilar, craniile și celelalte, încât se blocase stăvilarul. A fost ceva ca în science-fiction, ca în filmele acelea dure, cu durități. Au pus apă peste tot și în apă este biserica. Se vede biserica în apă. A rămas totul întreg când au dărâmat zidurile, și turla și acestea au căzut peste Masa Sfântă, care a rămas, nu a căzut. După aceea au pus apă peste ea. Am fost până la sfârșit. Am văzut cum s-a umplut cu apă tot lacul. Am fost martor la tot. Pe 21 mai s-a dărâmat biserica, într-o miercuri, de Sfinții Împărați Constantin și Elena, mare sărbătoare”.