Părintele Ioan cel Străin, inedit

Articolul nostru de acum o săptămână despre părintele duhovnic Ioan Kulîghin (Ioan cel Străin) trebuie completat. Subliniem astfel că în câteva spații mediatice ale Bisericii Ortodoxe Ruse există informații în plus despre părintele Ioan. Le vom aminti mai jos, fiindcă sunt date importante, chiar dacă fac referire mai ales la activitatea sa vizibilă, preponderent lumească, iar nu la cea duhovnicească.

Singura sursă rusească ce îi consacră protoiereului Ivan Ivanovici Kulîghin (Ioan cel Străin) o fişă biografică proprie este dicționarul viețuitorilor Mănăstirii Optina Pustyn din secolele XVII–XX: Насел­ьники Оп­тиной пустыни XVII–XX веков: биог­рафический справочник, alcătuit de ieromonahul Platon Rojkov şi publicat la Kozeljsk în 2017 (pp. 473-474, nr. 31). În acelaşi spațiu documentar se încadrează Cronica Schitului Ioan Botezătorul al Optinei - Летопись скита Опти­ной пустыни, Kozeljsk, 2022, vol. 2, care îl amin­teşte pe părintele Ioan Kulîghin de două ori în legătură cu mobilizarea din 1914, şi referatul episcopal al Mănăstirii Optina din ianuarie 2025, care reia sintetic acelaşi portret. Toate celelalte menționări online din spațiul rusesc derivă din aceste surse.

Reproducem mai jos, integral, textul fişei biografice din dicționar, în traducere română, cu termenii ruseşti originali păstrați şi traduși între paranteze acolo unde sunt relevanți pentru înțelegerea statutului ecleziastic sau a contextului social al epocii:

„Ioan Kulîghin provenea din țărani ai satului Kolodez (Izvolsk), districtul Eleț, gubernia Orel. După învățătura în şcoala sătească, a intrat în şcoala teologică orăşenească, unde a învățat până în 1906-1907. După aceea, a fost chemat la serviciul militar, unde a slujit doi ani ca secretar-funcționar la statul-major al unității. După demobilizare, în 1909, a intrat în mă­năstire - după alte documente, a intrat în schit la 11 februarie 1911. Îmbrăcat în podreasnic (rasa neagră de frate) la 16 mai 1911.”

Originea țărănească şi studiile la şcoala teologică orăşenească erau tipice pentru mulți dintre frații nevoitori ai Optinei de la începutul secolului al XX-lea. Aptitudinea sa de secretar-funcționar, probată în serviciul militar, va deveni o constantă în viața sa. Intrarea în schit - în 1909 sau, după alte documente, în 1911, o discrepanță notată explicit de dicțio­nar - îl aşază ca послушник (novice/frate) al Schitului „Ioan Botezătorul”, aşezare monastică de o austeritate deosebită, aflată în vatra Mănăstirii Optina Pustyn.

„A fost trimis la armata activă în iulie 1914. A slujit în cancelaria Batalionului 67 de marş al Regimentului Sofia. În 1918 a fost demobilizat, nu s-a mai întors la mănăstire, ci a plecat acasă. A lucrat ca funcționar la comisariatul militar din Zadonsk până în 1921. În 1921 a susținut în regim extern examenele la şcoala teologică şi a fost hirotonit în rang de diacon.”

Mobilizat în iulie 1914 odată cu alți opt vie­țuitori ai schitului - aşa cum consemnează cronica mănăstirii -, Kulîghin nu se va mai întoarce la Optina după război. Ruptura cu viața monahală era în acord cu tumultul epocii: revoluția şi războiul civil făceau din revenirea la mănăstire atât un risc, cât şi o incertitudine. Hirotonirea întru diacon în 1921, după examenele externe, reprezintă întoarcerea sa formală la slujire ecleziastică.

„A slujit în oraşul Novocerkask; până în 1923 a fost келейник (chilian/ucenic-asistent personal) al episcopului de Aksai, Mitrofan Grinev, după care până în 1928 a slujit la Moscova. A fost hirotonit священник (preot) în 1929. În iunie 1929 a venit la Voronej la episcopul Zaharia Lobov, unde a fost asistent până în august, după care s-a întors acasă şi a slujit la parohie.”

Funcția de chilian episcopal cerea discreție, loialitate şi o formare duhovnicească solidă. Faptul că Kulîghin a îndeplinit-o succesiv pentru doi ierarhi sugerează o reputație bună. Hirotonit preot în 1929 şi întors la parohie, el n-a apucat să slujească în libertate decât câteva luni.

„A fost arestat în noiembrie 1929 sub acuzația de контрреволюционная агитация (agitație con­trarevoluționară). A fost condamnat la trei ani de lagăr de muncă corecțională. Pedeapsa a executat-o în Усольлаг (UsolLag - lagărul din Solikamsk, din sistemul GULAG) şi la cons­trucția Беломорканала (Canalului Mării Albe).”

Articolul 58 din Codul Penal sovietic, invocat acum pentru prima oară, va reveni într-o formă agravată spre sfârşitul vieții sale. Supravie­țuind lagărului UsolLag şi Canalului Mării Albe - unul dintre cele mai grele şantiere ale GULAG-ului, construit cu zeci de mii de morți -, părintele Ioan își reia, după eliberare, viața de preot.

„După eliberare, a locuit în oraşul Novosahtinsk din regiunea Rostov. A slujit ca preot. După începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei şi ocuparea de către germani a Rostovului-pe-Don, Mitropolitul Rostovului, Nicolae (Amasiiski), l-a numit preot la Благо­вещенская церковь (Biserica Bunei Vestiri). În decembrie 1942 a fost numit настоятель (paroh) al bisericii şi духовник (duhovnic) al Eparhiei Rostov.”

Previzibil, refugiul politic petrecut în România (1943-1946) este zugrăvit cu zgârcenie:

„În 1943, la retragerea trupelor germane, s-a evacuat la Odesa, iar în octombrie 1943 în oraşul Bucureşti (România). A trăit circa o lună la mănăstirea Căldăruşani, după care s-a stabilit la mănăstirea Cernica şi a fost primit în obştea mănăstirii de către Patriarhul României Nicodim. A slujit periodic la mănăstirea Antim din Bucureşti. A primit paşaport românesc.”

În dicționarul rusesc nu este menționată participarea părintelui la întâlnirile Rugului Aprins.

„A fost arestat la 4 octombrie 1946 de către agenții советская контрразведка СМЕРШ (con­tra­informațiile militare sovietice SMERŞ). A fost condamnat la 18 ianuarie 1947 de către Военный трибунал (Tribunalul Militar) al garnizoanei trupelor sovietice din Bucureşti, în baza articolului 58-1 lit. b din Уголовный кодекс РСФСР (Codul Penal al RSFSR), la 10 ani de испра­вительно-трудовой лагерь (lagăr de muncă corecțională). A fost eliberat prin decizia Херсо­нского областного суда (Tribunalului Regional Herson) în anul 1954.”

Etapa românească a vieții sale - de la sosirea la Bucureşti în octombrie 1943 până la arestul din octombrie 1946 - constituie o perioadă distinctă, documentată strict de sursele româneşti. Ceea ce sursa rusească consemnează despre această etapă se rezumă la esențial: primirea în obştea Mănăstirii Cernica de către Patriarhul Nicodim, slujirea periodică la Mănăstirea Antim din Bucureşti şi obținerea paşaportului românesc - detaliu care confirmă o integrare reală în viața ecleziastică românească, în răstimpul cât aceasta a mai fost posibilă înainte de instalarea deplină a controlului sovietic. Condamnarea din 18 ianuarie 1947 - prin Tribunalul Militar sovietic din Bucureşti, în baza aceluiaşi Articol 58 care îl lovise şi în 1929 - închide, birocratic şi brutal, cercul unui destin excepțional.

Cronica schitului precizează şi ea, la 19-20 iulie 1914: „Din viețuitorii schitului au fost chemați la serviciu [...] fratele Ioan Kulîghin”, iar la finele lui 1915: „Ioan Kulîghin - în cancelaria Regimentului Sofia” (Летопись скита, vol. 2, p. 205, 209-210). Cele două rânduri din cronică şi fişa din dicționar se completează într-un portret semnificativ.

Formarea sa la Mănăstirea Optina, în şcoala duhovnicească a старчества (a îngrijirii duhovniceşti a stareților), a constituit, fără îndoială, temelia lăuntrică pe care s-a sprijinit această viață atât de încercată.

Negreșit, și aceste surse ale informațiilor de mai sus trebuie verificate. Cu siguranță, în viitor vom afla informații mai clare despre această personalitate a Bisericii.

Trăită în întregime sub semnul răbdării și al rugăciunii neîncetate - două războaie, două condamnări, două lagăre, un exil -, viața protoiereului Ivan Ivanovici Kulîghin rămâne, în pofida tăcerii surselor după 1954, o mărturie vie a stăruinței preoțeşti în fața persecuției. Dar aflăm ceva inedit: părintele a supraviețuit închisorii, fiind eliberat în anul 1954. Avea 69 de ani. Nu se cunoaște deocamdată data plecării la Domnul.