Aurul nu are umbre

În anii ’70, când a vorbi despre Hristos în spațiul public era nu doar interzis, ci și extrem de periculos, o profesoară a Universității de Litere din București a îndrăznit să includă în cursurile sale Biblia ca materie de studiu. Era una dintre cele mai ­importante voci ale culturii românești. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cea care spre apusul vieții, îmbrăcând schima monahală, a primit numele de Benedicta.

Există oameni care nu se dezarmează în fața avalanșei cu efecte oxidative și, uneori, chiar corozive a modernității. Dimpotrivă, această avalanșă îi îndârjește nu numai să ridice steagul, ci să și lupte. Fiecare cu talanții și armele sale. Acești oameni nu uită și nu se uită. Nu uită rădăcinile, ale lor și ale poporului lor. Nu se uită la zmeul (post)modernității care se semețește și îl face pe omul recent să-și întoarcă spatele sieși, lumii și lui Dumnezeu. Oamenii aceștia trăiesc în timp, dar nu pentru timp, neepuizându-se într-un prezent infezabil, care răpește clipele de taină ale omenirii. Oamenii aceștia iubesc și sunt iubiți. Și pentru celălalt (a se citi aproapele) sunt aur curat, aurul acela care topindu-se devine crâmpei de lumină. Întotdeauna, aurul acesta se lasă descoperit dacă te scufunzi în tunelul ființei, ca într-o mină ascunsă, sondând, forând și scoțând la suprafață bulgării din care el așteaptă să-și întâlnească lumina. Numai scos la lumină, aurul strălucește. Oamenii aceștia se dăruiesc celorlalți necon­diționat, folosind o semantică a sufletului greu cuantificabilă în cuvinte. Oamenii aceștia au toate atributele unor modele pentru societate. Și întotdeauna modelele veritabile sunt oameni cultivați duhovnicește. Oameni care pot, prin viețile lor, să fie ancore în apele tulburi ale zbuciumatei (post)modernități ale cărei bruiaje pot altera ființa. Am folosit intenționat, de mai multe ori, cuvântul oameni. De ce? Pentru că luați de avalanșa despre care vorbeam uităm să fim… oameni. Acest cuvânt devine, pe zi ce trece, de neprețuit.

Trecutul este resortul prezentului și o rampă indispensabilă de lansare pentru viitor

Unul dintre acești oameni, parte din elita intelectualității care compune cultura românească, a fost doamna Zoe Dumi­tres­cu-Bușulenga - monahia Benedicta, de la a cărei plecare la Domnul, la 5 mai anul acesta, s-au împlinit 20 de ani. Eminent pedagog și ­filozof al culturii, critic și istoric literar, dar și de artă, al cărui cuvânt era viu și mereu proaspăt, doamna Bușulenga (1920-2006) a reprezentat pentru cultura
și spiritualitatea românească o punte esențială dintre postbelic și (post)modernitate. Pledoaria sa pentru adevăratele valori lucrează și azi, plămădind oameni verticali, care înțeleg că trecutul este resortul prezentului și o rampă indispensabilă de lansare pentru viitor. Într-o zi a fost întrebată dacă există o criză a culturii. Răspunsul a fost categoric: „Da! Pentru că nu ne mai interesează trecutul, ci numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini e o lume fără morală”.

Ea însăși, aflându-și rădăcinile într-o familie de intelectuali care au știut cum să-și îndrume fiica punând în valoare inteligența ei uluitoare și vocația sa eminamente culturală, viitoarea doamnă Bușulenga avea să devină unul dintre cei mai vrednici, respectați și iubiți profesori ai Facultății de Litere a Universității din Bucu­rești, unde, începând din 1975, a condus Catedra de literatură comparată. Vorbind despre cale, adevăr și sens, despre rigorile necesare împlinirii vocației, despre credință, dragoste și devotament, cursurile sale umpleau amfiteatrele. Erau timpuri în care credința se cerea a fi ținută sub obroc, dar doamna Bușulenga a mărturisit-o deschis de la catedră, neținând cont de presiunea și coerciția sistemului comunist.

Lucrarea sa pe ogorul culturii nu s-a rezumat doar la profesorat, ci s-a desfășurat dintr-un prea plin și în domeniul cercetării, fiind pentru o perioadă de timp director al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române. Anvergura sa culturală a depășit granițele țării, înscriind-o pe orbita culturii europene, care a onorat-o cu nenumărate premii internaționale de prestigiu, printre care merită să fie amintit Premiul „Herder”, primit în 1988. După 1989, a sosit timpul în care calitățile sale de excelent diplomat cultural să se împlinească, fiind pentru mai mulți ani directoarea Accademiei di Romania de la Roma. Au urmat alte și alte disticții internaționale, care au dat alesei sale perso­nalități o cotă culturală greu de egalat.

O mare iubitoare de frumos, de artă, de muzică (și-a dorit, inițial, o carieră muzicală), care a izbutit să treacă, din dragoste pentru Hristos, de barierele cunoașterii raționale. Într-o conferință susținută în anul 2000 spunea că a te limita la granițele cunoașterii raționale este o imensă eroare. Rațiunea noastră poate percepe până la un punct. Ceea ce este deasupra noastră este mult mai important. Și aș lega minunea de revelație, adică de ceea ce depășește cunoașterea rațională. Se spune undeva în cărțile sfinte că minunea biruie rânduiala firii, că „unde vrea Dumnezeu se biruiește rânduiala firii”. Deci, Dumnezeu poate schimba orice, dincolo de sărmana noastră rațiune orgolioasă și ridicolă. Și aș vrea să spun că toată frumu­sețea și tot adevărul creștinismului se întemeiază, totuși, pe Revelație, pe minune.

Depunerea voturilor monahale

De la marea cultură a lumii la cultura duhului, drumul doamnei Bușulenga a dus către depunerea voturilor monahale, retră­gându-se, spre apusul vieții, la Mănăstirea Văratec și primind numele Benedicta. Testamentul său a cuprins dorința ca după plecarea la Domnul să fie înmormântată, însă, la Mănăstirea Putna.

La 5 mai 2026, Academia Română a deschis publicului porțile impresionantei sale aule, cu o sesiune omagială dedicată doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga - monahia Benedicta. Dincolo de prilejul excepțional de a fi evocată prin istorisiri și mărturisiri emoționante, de o căldură rar întâlnită, acest eveniment a descoperit, cu adevărat, povestea unui om al rugăciunii, ancorat de poala lui Dumnezeu. O mare iubitoare de poezie, pe care o considera ca fiind aproape ca o rugăciune. Maica Benedicta Bușulenga îi îndruma, testamentar, pe tineri astfel: Măcar dimineața și seara. Pe stradă când mergem să spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește‑mă!”. Sau: „Maica Domnului, fii cu mine, Măicuța Domnului, ajută-mă, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă!”. Spuneți din când în când aceste lucruri și treptat au să ajungă să se unească cu toatele. În ele vă veți găsi ușurința, consolarea, vă veți găsi cumva și împlinirea…

Un om împlinit va fi fost și doamna Zoe Dumitrescu-Bu­șulenga. Un om care a pregustat, negreșit, Raiul. Un dascăl de școală veche pentru timpuri noi. Un literat pentru care cuvântul rămâne suveran. O iubitoare de frumos prin prisma Frumosului. O mărturisitoare a Adevărului întru adevăr. Un om treaz pentru care nu vremurile erau importante, ci Timpul lui Dumnezeu. Veșnică să-i fie pomenirea!