Constantin cel Mare, „figura ideală a împăratului creștin”

În fiecare an la 21 mai îl sărbătorim pe marele împărat roman Sfântul Constantin. El este considerat „întocmai cu Apostolii” pentru rolul major pe care l-a avut în istoria Bisericii, prin măsurile luate în favoarea creştinismului. În calitate de împărat al Romei a făcut din creştinism cea mai importantă religie a imperiului său. De aceea, Constantin cel Mare este „figura ideală a împăratului creștin”, după cum subliniază Eusebiu de Cezareea în cuvântarea ținută cu prilejul sărbătoririi a 30 de ani de domnie a acestuia. El este împăratul emblematic pentru istoria bizantină a Imperiului Roman creştin, având capitala în Noua Romă din Constantinopol.

Pentru un creștin ortodox, Constantin este împă­ratul roman care a acordat libertate creștinismului, a convocat Primul Sinod Ecumenic de la ­Niceea (325), a ctitorit noua capitală a Imperiului la Bizanț și a nu­mit-o Constantinopol, construind mai multe biserici, pentru a sublinia caracterul creștin al Noii Rome, a ctitorit la Locurile Sfinte bisericile din Ansamblul ecleziastic al Sfântului Mormânt, s-a proclamat „episcop al celor din afară” și, în această calitate, a protejat și susținut Biserica, iar prin politica sa a creat premisele transformării Imperiului Roman dintr-unul păgân în împă­răție creștină. Această transformare datorată viziunii sale stă la baza continuității romane în Imperiul numit de istoriografia modernă Bizantin, la baza căruia stă creştinismul.

Bizantinologul Stelian Brezeanu scrie în Istoria Imperiului Bizantin că împăratul Constantin cel Mare „are o importanţă excepţională în istoria romană, aşezată alături de Augustus: el inaugurează Imperiul Roman creştin, care avea să supravieţuiască principatului încă un mileniu”.

Conform istoriografiei, Constantin cel Mare a domnit ca împărat din anul 306 până în 337, la moartea sa, fiind, din anul 324, împărat unic. Momentul esențial al domniei sale este ziua de 28 octombrie 312, când, în fața Romei, înainte de bătălia crucială de la Podul Vulturului, după relatarea lui Eusebiu de Cezareea, i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, însoțit de cuvintele: „Prin acesta vei învinge”. Victoria obținută în urma acestei viziuni minunate a consolidat decizia împăratului Constantin de a sprijini creștinismul. În luna februarie a anului 313, la Mediolanum (Milano), a dat Edictul de libertate pentru toți creștinii din Imperiul Roman.

Până la venirea Sfântului Constantin la conducerea Romei, creştinismul era o religie persecutată şi minoritară în Imperiul Roman. După domnia lui, de peste 3 decenii, creştinismul a primit libertatea de a fi o religie recunoscută în lumea romană şi datorită împăratului a devenit cea mai mare şi mai importantă credinţă din Imperiu.

Pe parcursul întregii sale domnii, politica religioasă a lui Constantin a fost caracterizată de susținerea și favorizarea creștinismului. În calitatea pe care și-a definit-o în raport cu Biserica, de „episcop al celor din afară”, Constantin cel Mare s-a îngrijit să ocrotească și să sprijine Biserica creștină. În acest sens, el s-a implicat direct în rezolvarea problemelor generate în Imperiu de erezia lui Arie, convocând Primul Sinod de la Niceea. Pe principiul acestui prim conciliu ecumenic se vor desfășura și celelalte sinoade, adică autoritatea imperială convoacă episcopii în sinod și asigură toate cele necesare des­fășurării acestuia.

Pentru Constantin cel Mare, pacea Bisericii însemna și pacea Imperiului. De aceea a depus toate eforturile pentru a asigura pacea în Biserică, promulgând decrete imperiale prin care ereticii au fost exilați și sancționați pentru tulburările pe care le-au provocat prin învățăturile greșite.

Începând cu domnia lui Constantin cel Mare, împăratul roman devine protectorul Bisericii, a dreptei credinţe, conducător al unui stat a cărui principală religie este creştinismul. Cu el începe şi istoria bizantină a imperialităţii romane odată cu mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol (Noua Romă), oraş construit de el pe locul vechii cetăţi greceşti de pe malul european al Bosforului, Byzantion, şi inaugurat la 11 mai 330.

Politica de susţinere a creştinismului este o constantă a domniei lui şi un model pentru urmaşii săi la conducerea Imperiului. El ajută creştinismul ori de câte ori are ocazia. Nu se mulţumeşte doar să oprească persecuţiile împotriva creştinilor şi să dea libertate creştinismului, ci acordă acestei religii aceleaşi drepturi pe care le aveau celelalte religii din Imperiul Roman.

Imperiul Sfântului Constantin cel Mare este unul universal, care are ca scop vestirea credinței creș­tine la toată lumea. Împăratul este socotit „întocmai cu Apostolii” și este numărat cu aceştia. El este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ și guvernează purtat de ins­pirația divină, pentru că este ales de Dumnezeu să conducă.

Sfârșitul vieții împăratului Constantin cel Mare a fost la Rusaliile anului 337, în Nicomedia, după ce a primit botezul. A fost înmormântat în ctitoria sa din Constantinopol, Biserica Sfinților Apostoli. Biograful marelui împărat roman, Eusebiu de Cezareea, scrie că trecerea la Domnul a Sfântului Constantin a fost la „preacinstitul și prea­sfințitul praznic al Rusaliilor”, când, „pe la amiază, a fost și el (Constantin) înălțat la Dumnezeul său, lăsându-ne nouă, muritorilor, ceea ce avea el comun cu firea noastră, ca să se unească Dumnezeului său cu tot ce era în sufletul său mai duhovnicesc și mai încins de dragoste către El. Așa s-a sfârșit Constantin”.

El a schimbat faţa lumii prin măsurile luate în favoarea creştinilor, a restaurat Imperiul şi a fondat o nouă capitală, pe care a numit-o Constantinopol, unde imperialitatea romană şi-a continuat existenţa şi după căderea Romei, în anul 476. El a transformat Imperiul Roman din unul păgân în unul creştin, astfel, cu domnia sa, inaugurând istoria bizantină a imperiului fondat de Octavian Augustus.

Fundamentul civilizaţiei creştine se defineşte pe sistemul de drepturi pe care Constantin cel Mare le-a oferit creştinismului şi care stau la baza relaţiei dintre Biserică şi Stat în lumea creştină până astăzi. El este împăratul ­simbol pentru creştinism, care a schim­bat lumea romană, transformând-o din una dominată de păgânism în una creştină, care a făcut să dăinuiască imperialitatea romană încă un mileniu.