Bizanţul, Împărăţia romeilor

În istoria umanităţii, din anul 330 până anul 1453 după Hristos, a existat Împărăţia romeilor, care continuă în Bizanţ istoria Imperiului Roman. În timpul acestui imperiu, locuitorii lui s-au numit romei, arătând conştiinţa descendenţei lor romane. Marele istoric Nicolae Iorga face următoarea precizare despre Imperiul Bizantin: „Împărăţia aceasta a fost a romeilor, care se consideră ca romani, nu admiţând cu supunere o îngenunchere a lor, ci reclamând cu mândrie apartenenţa faţă de Imperiul Roman”. Iar Eiríni Artémi, în Politica religioasă a împăraţilor bizantini, scrie că „cetăţenii acestui stat aveau conştiinţa că se numesc roméi (romani), că sunt urmaşii, dar şi continuatorii Imperiului Roman şi că împăratul lor se considera împărat roman, urmaş şi continuator al vechilor împăraţi romani”.

Istoria imperialităţii romane din Noua Romă începe la 11 mai 330, când Sfântul Constantin cel Mare inaugura oraşul pe care l-a zidit pe ţărmul Bosforului şi-l proclama capitală imperială. Numele acestui oraş milenar este Constantinopol. Prin mutarea capitalei în acest oraş, împăratul Constantin cel Mare „a pregătit naşterea Imperiului Bizantin”, după cum scrie Charles Diehl în Figuri bizantine. Istoriografia modernă consideră această zi momentul când începe istoria Imperiului Bizantin. Existenţa milenară a acestui imperiu este o nouă fază a imperialităţii romane şi o continuare a istoriei Imperiului Roman.

Bizanţul a fost o „republică monarhică” în centrul căreia era persoana sacră a împăratului. Pentru bizantini, monarhia este guvernarea ideală şi „icoana” pe pământ a „monarhiei cereşti”. În opoziţie cu monarhia este politeismul politic. Dacă monarhia reprezintă imaginea terestră a monoteismului creştin, politeismul politic este exponentul politeismului păgân, care a marcat istoria Romei până la Constantin cel Mare. Acest model politic este considerat de Eusebiu de Cezareea cauza disfuncţiilor funcţionale ale imperiului, în timpul lui Diocleţian. El arată că modelul politic perfect este monarhia lui Constantin cel Mare.

Pornind de la expunerea lui Eusebiu de Cezareea, din Discursul prilejuit de cei 30 de ani de domnie a împăratului Constantin cel Mare, putem afirma că politeismul politic este existenţa simultană a mai multor poli de putere, cum a fost în timpul modelului implementat de împăratul Diocleţian, la sfârşitul secolului al 3-lea.

Dacă ar fi să definim din perpectiva istorică evoluţia ideologiei politice bizantine, putem spune că politeismul politic înseamnă existenţa în acelaşi timp a mai multor centre de putere, care sunt şi concurente în revendicarea puterii. Ea are o răsfrângere în plan religios, unde politeismul religios sau separarea eretică şi schismatică în cadrul creştinismului este ca o sursă pentru politeismul politic. De aceea împăraţii au luptat pentru o singură religie în imperiu: creştină, dar care să aibă o unică mărturisire dreaptă de credinţă, ortodoxă. Au luptat tot timpul cu ereziile şi schismele care au marcat Biserica, pentru a nu se ajunge la un politeism şi în plan politic, care să atenteze la puterea sa monarhică.

În decursul timpului, din cauza pierderii prim-planului puterii bizantine la nivel universal, se încearcă formule de compromis care să păstreze totuşi o întâietate a împăratului bizantin. Aşa putem vorbi de un politeism politic, când imperiul este obligat să coexiste cu puternice structuri politice din Occident, care își asumă titlul imperial, cum e cazul carolingian. Şi în plan religios avem aceeaşi problemă, cu mai multe centre şi cu pretenţii de a conduce Biserica, ceea ce va duce la Marea Schismă. Rivalitatea papalitate-patriarhii ecumenici din Constantinopol, ce se manifestă în politica bisericească, duce la probleme doctrinare care provoacă schisma.

Acelaşi politeism politic defineşte şi relaţiile dintre Bizanţ şi puteri politice autonome, mai ales din mediul barbar, care recunosc prim-planul simbolic al împăraţilor din Constantinopol. Pluraritatea centrelor de putere reflectă o dispută simbolică pentru hegemonie în lumea creștină, unde sacralitatea puterii și legitimitatea istorică joacă un rol fundamental.

În istoria Imperiului Bizantin, una dintre cele mai interesante mişcări politice a fost „familia de principi”. Acest lucru apare în contextul în care Bizanţul nu mai poate revendica militar şi politic puterea în lumea creştină, deoarece au apărut, atât în vest, cât şi în est, state creştine puternice.

„Din acest motiv, Bizanțul nu mai putea susține universalismul în termenii formulați de Eusebiu din Cezareea. Principalul element de noutate este familia de principi, care era în viziunea bizantină o familie spirituală, alcătuită de principii creștini, aceasta fiind condusă de împăratul de la Constantinopol, care avea calitatea de părinte spiritual și era singurul în măsură să legitimeze puterea tuturor principilor creștini. Împăratul din Occident era considerat fratele împăratului din Constantinopol. Țarul bulgar era considerat fiul preaiubit al împăratului. Urmau prietenii împăratului de la Constantinopol (dogele Veneției, conducătorii Genovei, regii Angliei etc.), iar la baza piramidei se aflau supușii, douloi, în această categorie intrând principii sârbi sau români. Conducătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi în funcție de cât de mult putea fi de folos imperiului, de gradul de indepen­dență pe care îl avea statul pe care îl conducea, de atitudinea și resursele de care dispunea fiecare conducător în parte” (https://ro.wikipedia. org/ wiki/ Imperiul Roman de Răsărit).

Stelian Brezeanu vorbeşte despre „doctrina familiei de regi”. În baza ei putem vorbi de „principii creştini ce formează o familie spirituală, în fruntea căreia prezidează suveranul din Noua Romă”. Marele nostru bizantinolog scrie că „expresie a acestei doctrine este cel mai important monument de gândire bizantină, lucrarea lui Constantin Porphyrogenetul Despre ceremonii, elaborată la mijlocul secolului 10” (Stelian Brezeanu, Istoria Imperiului Bizantin, p. 159).

Acest principiu al „familiei de principi” a determinat continuitatea bizantină, pentru că toţi conducătorii creştini încadraţi în acest principiu s-au considerat îndreptăţiţi să se manifeste ca autentici conducători bizantini. După căderea Constantinopolului, la 29 mai 1453, aceştia s-au considerat îndreptăţiţi să revendice succesiunea imperială bizantină. Între ei se identifică şi domnitorii noştri care au avut visul refacerii Împărăţiei romeilor din Bizanţ.

În concluzie, putem spune că Bizanţul, ca Împărăţie a romeilor, a continuat Roma ca Noua Romă de pe Bosfor în Constantinopol, oraşul Sfântului Constantin cel Mare, timp de un mileniu. Astfel a dăinuit civilizaţia născută în arealul de gândire al civilizației greco-romane și în spațiul mediteraneean al Pax Romana, numită creștină. Este civilizația în care trăim astăzi, izvorâtă din Cuvântul Evangheliei Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împletită cu elemente iudaice și greco-romane, la care se adaugă și contextul influențelor culturale locale, a născut civilizația euro-atlantică de astăzi, care are la bază creștinismul. Forța acestei civilizații stă în credința creștină a celor care împărtășesc valorile Evangheliei lui Hristos.