Așezarea Catedralei după gândul lui Dumnezeu

Pe parcursul construirii noii Catedrale Patriarhale, un aspect dezbătut mai mult sau mai puțin în cunoștință de cauză a avut în vedere cât de potrivit este locul pe care s-a înălțat acest însemnat lăcaș. Referirea principală s-a făcut la vecinătatea cu Palatul Parlamentului. Privind în trecut, pe lângă sens și destinația în sine, vom înțelege că cele două edificii au istorii diferite.

În dreptul acelora care sunt dispuși să înțeleagă în lumina credinței, dar și a fireștii onestități curge­rea vieții și a istoriei, așezarea Catedralei Naționale a României în locul de astăzi - după nenumărate peregrinări prin timp și prin cetate -, nici pe departe nu este ceva surprinzător și nepotrivit, ci, din contră, minunat! „Sămânța e chiar sângele martirilor”, a spus în Biserica primară unul dintre cei care au strălucit prin apărarea adevărului evanghelic (Tertulian, Apologeticul L, 13). Cum este cunoscut în tradiția Ortodoxiei, de la târnosirea lor altarele bisericilor s-au ridicat pe mormintele mucenicilor și până astăzi stau pe moaștele lor din prestoluri și antimise. În cazul catedralei noastre, prin lăcașurile care s-au aflat în zonă, Biserica avea adânci ancore spirituale și temporal-istorice în fostul Deal al Arsenalului.

De la bun început, pe lângă altitudinea locului, cea mai ridicată din oraș, fostele locații ale celor cinci biserici demolate (Alba Postăvari, Spirea Veche și Izvorul Tămăduirii) ori translate (Schitul Maicilor și Mihai Vodă) au constituit un argument major ca Patriarhia Română să accepte amplasamentul din Calea 13 Septembrie. În primăvara anului trecut, aceeași legătură era amintită și de inițiatorul înființării capelei ortodoxe din marea clădire a Parlamentului (2024), Alfred-Robert Simonis, la momentul respectiv președinte interimar al Camerei Deputaților: „Nu trebuie să uităm că pentru construcția Palatului Parlamentului au fost demolate cinci biserici. Într-un gest reparatoriu, Biserica se întoarce astăzi acolo de unde a fost alungată de politica atee a regimului comunist”. Altarul unuia dintre cele cinci lăcașuri (fosta Biserică Izvor, 1785) s-ar afla îngropat chiar în partea de N-V a incintei acestui edificiu, mai exact „de-a lungul gardului dinspre strada Izvor, la intersecția cu strada B.P. Hasdeu” (cf. Dan Toma Dulciu, Istoria Bucureștiului prin bisericile sale).

După cum este cunoscut îndeobște, „Casa Poporului” a apărut târziu în acest areal, începând cu anii 1983-‘84. Chiar de s-ar invoca faptul că în zonă a existat, de exemplu, Palatul Curtea Nouă (1775) - ulterior cunoscut Curtea Arsă (1812), unde și acolo s-a aflat Paraclisul domnesc „Sf. Ecaterina” -, conform atestărilor, cel puțin ansamblul fostei Mănăstiri Mihai Vodă (1591) incluzând Biserica Albă-Postăvari (inițial metoc/schit, 1564) și Schitul Maicilor (înainte de 1726) sunt anterioare. De asemenea, argumentul întâietății spațio-temporale a Bisericii în zonă este întărit și de faptul că lăcașurile menționate au fost re-zidite, tradițional, pe locul altora mai vechi, un exemplu atestat fiind Mănăstirea Dealul Spirea, ctitorită pe terenul Mitropoliei de doctorul Spiridon Cristofi împreună cu alți „pravoslavnici creștini”, înainte de anul 1765. De altfel, acest vechi așezământ monahal a dat și denumirea fostei suburbii Dealul Spirii, ulterior Dealul Arsenalului din cunoscutul cartier Uranus.

Date fiind toate acestea și privind simbolic parcursul de un veac și jumătate al proiectului CMN, adevărul istoric - firește și de bun-simț a fi respec-
tat - este de partea Bisericii: așa-numita „Casă a Poporului” a venit în preajma bisericii patriarhale, și nu invers, iar în privința denumirii (întrucât s-au făcut speculații ori asemănări nefondate și în acest sens), catedrala a fost numită „Biserica Neamului/Mântuirii” încă din 1920, în timp ce „Casa Poporului/Republicii” - oficial Palatul Parlamentului - a apărut abia în anii ‘80.

O altă legătură între istoria proiectului CMN și unul dintre fostele lăcașuri din acest deal se mai poate face și prin profesorul arhitect Ioan D. Traianescu care, la începutul secolului XX, a proiectat Biserica Spirea Veche (1921-1983) - cel mai tânăr lăcaș dintre cele trei demolate -, totodată numărându-se între personalitățile din domeniu (Petre Antonescu, Ștefan Burcuș și Sterie Becu) care în aceeași perioadă au elaborat „primele proiecte pentru o Catedrală ortodoxă în capitala țării”.

Nu în ultimul rând, am vrea să subliniem un alt detaliu foarte important. Cu oarece aproximație, actualul amplasament al catedralei s-a numărat între cele trei selectate în anul 1929 și intens dezbătute, dintr-un total de douăsprezece. La momentul respectiv, tare bine îndemna Nicolae Iorga, profetic am putea spune: „Pentru Catedrală se mai cere și putința de a ieși la iveală, necesitatea de a se găsi în fundalul unei mari și frumoase artere de circulație, de a fi accesibilă din mai multe părți. [...] Puneți Catedrala undeva sus, în vază; puneți-o la loc larg, deschis, unde e Arsenalul, de exemplu, dar nu mai faceți greșeala de a îngropa sute de milioane la toate răspântiile!” („Catedrala”, Neamul Românesc, 26 feb. 1929; Petre Antonescu, „Așezarea Catedralei”, Universul, 4 mart. 1929). De asemenea, arhitectul Spiridon Cegăneanu susținea că cel mai potrivit amplasament era aceeași colină a Capitalei, mai ales că arsenalul armatei se impunea a fi urgent mutat în afara orașului („Catedrala”, Cuvântul, 2 mart. 1929).

În rezonanță cu valoroșii arhitecți implicați în proiectul istoric, păreri actuale și temeinic justificate cu privire la cea din urmă alegere a locului pentru catedrală a expus în zilele noastre prof. univ. dr. arh. Constantin Enache, reputat specialist în urbanism și martor direct al dezbaterilor despre amplasamentele propuse pentru catedrală după 1995. Domnia sa, cu vastă experiență în realizarea unor planuri urbanistice zonale și generale în București și în țară, concluziona astfel într-un articol publicat în anul Centenarului Național: „Prin amplasarea aici a catedralei se creează un «loc» în oraș și nu se consumă unul, este un gest dătător de viață și nu unul care să nască dispute și dezbinare. Sacralizează, sfințește un loc încărcat de tristeți, locul Curții Domnești arse, al demolatului cartier Uranus, dar și al spiritului redeșteptării naționale prin î­n­drăz­neața înfruntare aici, în 1848, a oștii otomane de către pompieri în Dealul Spirii” („Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al unității naționale”, Ziarul Lumina, 24 nov. 2018).