Asumarea Crucii cu dor de Cer
Sub adierile vântului primăvăratec, când mugurii pe ramuri se aprind de bucurie sub mângâierile line ale razelor de soare, noi, cu privirile pline de nădejde către Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeu, petrecem vremea Sfântului și Marelui Post, la finele căruia nădăjduim a ne hrăni din lumina mormântului de viață dătător. Parcurgem vreme de pocăință, pășim pe calea virtuților, beneficiind prin rânduiala Bisericii noastre dreptmăritoare de popasuri duhovnicești, care ne întremează năzuința de a sfârși învingători în această luptă cu păcatele ce ne înrobesc. Un astfel de moment ni-l oferă Duminica a treia a postului, a proslăvirii Sfintei Cruci. Potrivit tipicului, ne vom închina Semnului Fiului Omului, cinstind solemn altarul de jertfă al Marelui Răstignit ca să ne reamintim permanent că existența noastră are ca țintă finală asumarea Crucii lui Hristos, lăsându-ne fiecare în parte „răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El”.
În această duminică va răsuna din nou nețărmuritul îndemn hristic: „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34 - 9, 1). În acest context Crucea, învață Sfinții Părinți, înseamnă viață, destinul pământesc al fiecăruia dintre noi, pe care suntem chemați să ni-l asumăm urcând pe Golgota mântuirii noastre.
În următoarele rânduri vă propun să faceți cunoștință cu o „cruce” purtată de unul din viețuitorii de odinioară ai Vovideniei, ierodiaconul Victorin Morariu. Dintru început este necesar să reiterăm ceea ce ne învață Părinții Bisericii: monahii și mirenii au aceeași țintă finală în viață, dobândirea mântuirii; diferă doar „crucea”, modalitatea, calea, prin care aceștia aleg să împlinească dezideratul evanghelic.
În 1994, când am pășit prima dată în poiana liniștii, Schitul Vovidenia, printre viețuitorii așezământului se număra şi părintele Victorin, un bătrân nins de vreme, cu părul și barba parcă aurite de soarele blând al toamnei, ce-i scălda fața într-o caldă lumină. Ca orice începător, râvneam să cunosc ziditoare amănunte din experiența monahilor schitului. Peste ceva vreme, am devenit ucenicul părintelui la strană și la grădină. Încercând să-i fiu un ascultător novice, bătrânul a început să-mi împărtășească întâmplări din petrecerea lui la mănăstire. Așa am aflat de obârșiile vieții sale călugărești; mi-a povestit despre ascultările și asprimea traiului monahicesc de odinioară, dar și despre amarele represiuni ale regimului comunist asupra Bisericii.
În 1959, când autoritățile au emis acel blestemat decret 410, părintele Victorin, deja hirotonit ierodiacon în obștea Mănăstirii Neamț, a trebuit să se întoarcă în lume, la fel cu cei peste 5.000 de confrați călugări ori călugărițe, izgoniți din mănăstiri de comuniști. Originar din părțile Fălticeniului, tânărul monah nu s-a putut duce acasă. Dorul de chinovie l-a ținut prin apropiere. S-a stabilit în comuna Pipirig, văzându-se obligat să-și întemeieze o familie. S-a angajat ca muncitor în fabrica de cherestea din proximitatea lavrei, tocmai ca să nu rămână departe de marea iubire a tinereții lui, mănăstirea, iar dragostea față de minunatele psalmodieri l-a determinat să rămână slujitor cântărilor de strană din parohia unde locuia. După evenimentele din 1990, bătrânul i-a lăsat pe ai săi în grija Cerului, reintrând în obștea nemţeană; i s-a rânduit ascultarea la Vovidenia, unde a trăit până la apusul vieții sale pământești, întâmplat în mai 2000.
Să știți că frumusețea viețuirii lui consta nu în vreo charismă deosebită; nu era căutat de popor, nu era predicator. Nu a mai îmbrăcat niciodată stiharul diaconesc dar, cu siguranță, din mantia smereniei şi a dorului de cele sfinte își croise un preafrumos veșmânt interior. Mi-aș fi dorit să-l văd o dată slujind, căci, din spusele vârstnicilor călugări din mănăstire, era un diacon iscusit. Ce-i drept, cânta foarte frumos. Învăţase psaltichia cu renumitul cantor al Neamțului, arhimandritul Victor Ojog. Tocmai simplitatea, cumsecădenia sa l-au făcut special. Din pricină că a părăsit mănăstirea, deși forțat de asupritori, își luase canon să stea la sfintele slujbe doar în pridvor. Vară, iarnă, ierodiaconul Victorin, șezând în tinda paraclisului ori a bisericii mari, priveghea smerit, rostogolind neîncetat boabele metaniei, cu mâinile sale bătătorite de muncă. Arareori, la stăruința egumenului, intra în biserică, așezând pe strană o carte veche din care psalmodia măiestrit.
Îmi amintesc că uneori, în iernile grele, când gerul șfichiuia obrazul, tinda paraclisului nu se încălzea întotdeauna suficient, încât bătrânul călugăr stătea cu obrajii lipiți de peretele cald al bisericii încins de soba binefăcătoare. Vara, când mai toată ziua trebăluia prin grădină, se trezea cu mult înaintea noastră și-și citea pravila, cu o pilduitoare conștiinciozitate. Avându-mi chilia aproape de a sa, observam cum pe la orele 4:00, înainte de revărsatul zorilor, fereastra lui se lumina discret de flacăra lumânării aprinse pentru tainica întâlnire cu Dumnezeu. Punctual, bătrânul, deși purta vizibil pe trupu-i gârbov povara anilor, nu lipsea niciodată de la slujbe, rânduială păstrată până aproape de creștinescu-i sfârșit. A primit boala cu o seninătate ce m-a uluit.
Împărtășindu-l adesea, în vremea când, ajuns neputincios, deplasarea îi devenise imposibilă, eram uimit cu ce liniște mulțumea Domnului că l-a cercetat. Își acceptase crucea suferinței ca pe o nestrămutată mărturie că Hristos l-a iertat, primindu-i pocăința cea din urmă și dragostea pentru voturile călugărești asumate în tinerețile sale.