„Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt“

Un articol de: Vasile Stanciu - 13 Mai 2015

Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din naştere) Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! Şi s-a închinat Lui.

Duminica a 6-a du­pă Paşti este dedicată unui om orb din naştere, pe ca­re Mântuitorul Hristos îl vinde­că, redându-i vederea trupeas­că şi duhovnicească, unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dum­nezeu. Minunea vindecă­rii orbului din naştere survine du­pă o întâlnire extrem de du­ră avută între Mântuitorul şi iu­deii din Ierusalim, în pre­zen­ţa poporului care-L urma şi pe ca­re-l învăţa în templu. Iudeii toc­mai au adus la Iisus o femeie prinsă în adulter, pe care du­pă legea lui Moise trebuiau să o ucidă cu pietre, dar aveau ne­voie de confirmarea Învă­ţă­to­rului. Replica lui Iisus a fost ne­aşteptată. „Cel fără de păcat din­tre voi să arunce cel dintâi pia­tra asupra ei.“ Cei prezenţi rând pe rând au plecat, ră­mâ­nând doar Iisus cu femeia. Mân­tuitorul o iartă, dar îi dă şi un canon: „Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti“. Şi îndată du­pă această întâmplare, Iisus le spune celor care-L urmau: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi ur­mea­ză Mie nu va umbla în în­tu­neric, ci va avea lumina vie­ţii“. Această mărturisire direc­tă şi fermă a căzut ca un fulger pes­te adversarii Lui. Şi a înce­put o dispută între iudei şi Mân­tuitorul, care avea să se ter­mine prin intenţia acestora de a-L ucide, aruncând cu pie­tre asupra Lui. Pe acest fond al dis­putei, Iisus iese din templu fe­rindu-se de ei, trecând mai de­parte. Evanghelistul Ioan ne re­latează în capitolul 9 al E­van­gheliei sale că, după acest in­cident, Iisus întâlneşte un om orb din naştere, pe care-l vinde­că şi pe care-l câştigă ca pe un a­devărat apostol şi mărturisitor al Lui. Legătura dintre cele do­uă evenimente, al iertării femeii păcătoase şi al vindecării or­bului din naştere, rezidă în cu­vintele Mântuitorului: Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.

Vederea lui Dumnezeu

În cuvântul de învăţătură la a­ceastă duminică voi încerca să vorbesc tocmai despre tema ve­derii lui Dumnezeu prin a­su­ma­rea luminii credinţei aduse în lume de Fiul Său şi pe care a şi dobândit-o orbul din naştere. Îna­inte de a intra în tratarea te­mei, ne întrebăm: poate fi vă­zut Dumnezeu? Într-una din cân­tările de la slujba Înmor­mân­­tării mirenilor se afirmă ne­pu­tinţa vederii lui Dum­nezeu de către oameni: Pe Dum­nezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a căuta oştile în­ge­reşti; iar prin tine, Preacurată, s-a arătat oamenilor Cuvântul în­trupat, pe Care slăvindu-L, cu oştile cereşti, pe tine te fe­ri­cim. Ce este cu neputinţă oa­me­­nilor? A-L vedea pe Dum­nezeu în fiinţa Sa. Episodul din via­ţa lui Moise, când este che­mat de Dumnezeu, este grăitor. Când vede pe îngerul Dom­nu­lui ce i se arată în para de foc, ce ieşea dintr-un rug, mer­ge mai aproape să vadă această a­ră­tare minunată, iar Dum­nezeu intervine şi-l opreşte, spu­nându-i: „Nu te apropia! Ci scoa­te-ţi încălţămintea din pi­cioa­­rele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt! Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dum­nezeul lui Avraam şi Dum­nezeul lui Isaac şi Dum­nezeu lui Iacov! Şi şi-a acoperit Moi­se faţa sa, că se temea să pri­vească pe Dumnezeu“ (Ieşire 3, 5-6). Iar Evanghelistul Luca în cartea Faptele Apostolilor ne dă un amănunt important: „Şi Moi­se tremurând nu îndrăznea să privească“ (F.Ap. 7, 32). A­ceas­ta era starea de lucruri în Ve­chiul Testament. Descope­ri­rea lui Dumnezeu oamenilor a­vea limitele ei, iar oamenii, chiar cu credinţă în Dumnezeu, se temeau, nu îndrăzneau să-L pri­vească, tremurau doar la au­zul cuvintelor Lui, relaţia de co­muniune cu Dumnezeu era res­tricţionată şi se limita la jert­fe, ritualuri, rugăciuni de cu­răţire, toate cu un caracter ex­tern, care nu favorizau schim­barea făpturii din interi­or, ci legea era înţeleasă ca o res­pectare strictă a literei, şi nu în duhul ei. De aceea, Mân­tu­itorul Hristos avea ca priori­ta­­te misionară să-i determine pe contemporanii Lui, pe iudei, să-şi schimbe mentalitatea, să în­drăznească să-L privească pe Dumnezeu, să-L recunoască şi să-I împlinească poruncile, nu din frica nerespectării lite­rei, ci dintr-o convingere interi­oa­ră dătătoare de curaj, pentru a te putea apropia de El cu toa­tă fiinţa ta şi - de ce nu? - a-L ve­dea cu ochii credinţei pe Cel ce este nevăzut şi cu neputinţă de a fi privit. În convorbirea cu Ni­codim, Iisus îi vorbeşte despre posibilitatea omului de a ve­dea Împărăţia lui Dumnezeu prin­tr-o renaştere duhov­ni­ceas­că, printr-o naştere de sus, prin­tr-o schimbare totală a fi­rii, a mentalităţii, a modului de via­ţă învechit în păcate. Iar a­cest început este posibil prin Tai­na Sfântului Botez, naştere de sus, care deschide perspecti­va vederii Împărăţiei şi nu doar a vederii, ci chiar a intrării în Îm­părăţie şi a pregustării încă de aici, de pe pământ, a tuturor da­rurilor cereşti de dincolo de lu­me.

Orgoliul şi desconsiderarea, fiicele orbirii sufleteşti

Iisus Mântuitorul este uşa prin care intrând putem vedea lu­mina. Venirea Sa printre oameni a fost planul veşnic al lui Dum­nezeu de mântuire a lumii, în ciuda faptului că „prin­tre ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au pri­mit“. El era Lumina cea ade­vă­ra­tă Care lumi­nează pe tot o­mul ce vine în lume, iar această străluminare prin Botez oferă posibilitatea şi certitudinea ve­de­rii Împărăţiei.

Spuneam, parafrazându-l pe Sfân­tul Evanghelist Ioan, că la ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au pri­mit. Această respingere a con­temporanilor lui Iisus se da­to­­rează orbirii sufleteşti în ca­re-şi petreceau viaţa. Nu se pu­teau debarasa nicidecum de ve­chea mentalitate, nu puteau, în ciu­da evidenţelor atât de clare, să accepte că un anonim din Ga­lileea ar putea fi Mesia; că un „nimeni“ în Ierusalim ar pu­tea să le dea lecţii de conduită şi morală, lecţii de viaţă. Ace­eaşi atitudine au arătat-o şi or­bu­­lui vindecat: „În păcate te-ai năs­cut tot şi tu ne înveţi pe noi?“

Orgoliul, iubirea de sine, des­­considerarea aproapelui, in­fa­­tuarea sunt tot atâtea obstacole în deschiderea sufletului spre a-L vedea pe Dumnezeu, ca­re aduc orbirea sufletească.

Cu siguranţă că tot omul ca­re-şi pune cu seriozitate proble­ma mântuirii şi a schimbării to­­tale a vieţii păcătoase conşti­en­­tizează de fapt că toate a­ces­te obstacole îi sunt proprii, sunt ale lui, fac parte din fiinţa şi viaţa lui, din modul lui de a se raporta la Dumnezeu şi la se­­meni. Această recunoaştere re­prezintă primul pas pe care sun­tem obligaţi să-l facem, pen­tru a dobândi lumina vede­rii lui Dumnezeu, a Împărăţiei.

Paşi pe calea virtuţilor

Vederea propriilor păcate es­te începutul schimbării vieţii, pen­tru că acest exerciţiu  du­hov­nicesc ce ţine de voinţa pu­ter­­nică de îndreptare aduce du­pă sine multe altele.

Conştientizarea faptului că via­ţa mea de până acum am chel­tuit-o în dezmierdări, am pier­dut-o, am irosit-o, am în­glo­dat-o în noroiul păcatului şi nu pot intra la nuntă cu o hai­nă murdară, aşa cum cântăm la Luminânda din Săptămâna Ma­re: „Cămara Ta, Mântui­to­rul meu, o văd împodobită şi îm­­brăcăminte nu am ca să intru într-însa“, îmi trezeşte do­rul după o altă viaţă, după un alt mod de viaţă. Acest prim pas mă ajută să dobândesc da­rul lacrimilor, al părerilor de rău pentru timpul pierdut, iar pă­rerea de rău face trecerea spre a doua etapă a vindecării su­fletului meu de orbirea du­hov­nicească, şi anume dorinţa ar­zătoare de a mă schimba.

În acest demers duhovnicesc nu vom putea înainta calitativ fă­ră trezirea conştiinţei şi în­cre­derea că Dumnezeu ne stă în ajutor. Dorinţa de a te schim­­ba nu este echivalentă cu schim­barea însăşi, iar acest pas este doar încă o etapă din mul­te altele. Ispitele rămân a­ce­­leaşi, căderile s-ar putea să se repete şi atunci războiul in­te­­rior devine insuportabil. Cu­vin­tele Mântui­to­rului Fără mi­ne nu puteţi face nimic trebuie să răsune mereu în mintea şi-n ini­ma noastră. La fiecare Spo­ve­danie ne angajăm că nu vom re­peta greşelile trecutului. Pă­rin­tele Sofronie de la Essex spu­nea: „Când te duci să-ţi spo­ve­deşti păcatele, nu te duci să te îndreptăţeşti, să ieşi din propriul tău iad, prin propria-ţi pu­tere, sau iniţiativă, sau în­chi­puire, ci în nădejdea ier­tării şi a tămăduirii“. Duşmanii lui Hris­tos nu conştientizau nece­si­ta­tea imperioasă a schim­bă­rii modului de viaţă, pentru că se sim­ţeau mântuiţi prin res­pec­tarea formală a Legii. Şi de a­ce­­ea ei nu puteau vedea Lu­mi­na de lângă ei.

Asta înseamnă că voi aban­do­­na vechea cale a păcatului şi voi călători cu Hristos pe o cale no­uă, o cale în care toate acţiu­ni­­le mele vor fi şi acţiunile lui Hris­tos, cuvintele mele vor fi şi cu­vintele lui Hristos, compasi­u­­­nile mele vor fi şi compasiuni­le lui Hristos, faptele mele vor fi şi faptele lui Hristos, bucuria mea să fie şi bucuria lui Hris­tos, voi vedea în fiecare făptură o­menească chipul lui Hristos, în aşa fel încât ceea ce spune Sfân­tul Apostol Pavel - „de a­cum nu mai trăiesc eu, ci Hris­tos trăieşte în mine“ - să nu fie doar o teorie, ci o realitate vie, pal­pabilă, prin care Hristos să de­vină vizibil în lume şi prin mi­ne. Orbul, după vindecare, a de­venit apostol şi mărturisitor.

Orbul ruşinează ştiinţa cărturarilor şi a fariseilor

Tenacitatea, puterea de con­vin­gere, argumentaţia, calmul sunt tot atâtea mijloace de a ne pu­tea desăvârşi vocaţia misio­na­ră, de a deveni apostoli şi măr­­turisitori ai lui Hristos Cel în­viat în lumea de azi. Orbul din naştere vindecat s-a trans­for­­mat radical. Din datele ofe­ri­te de Evanghelistul Ioan nu re­ie­se ce calitate umană sau ce per­sonalitate extraordinară era acest om. Nici părinţii lui nu intuiau câte nebănuite re­sur­se duhovniceşti, comporta­men­­tale iluminau personalita­tea fiului lor. Din dialogul tăios pe care îl poartă cu adversarii Mân­tuitorului, reiese o pre­gă­ti­re in­telectuală şi duhovni­ceas­că de invidiat. Pomeneam de tenacitatea orbului vindecat. Ce presupune tenacitatea în misiunea de apostol sau măr­turisitor azi? Înseamnă stă­ruinţă, perse­verenţă, dârzenie, rezistenţă la replici dure şi in­confortabile, puterea de a te re­genera sufleteşte şi de a o lua de la capăt. Ce înseamnă pute­rea de convingere pentru un a­pos­tol al zilelor noastre? Ca­pa­bi­litatea de a schimba con­şti­in­ţe, de a-i face pe oameni mai buni prin propriul tău exemplu, de a sădi sămânţa cre­din­ţei în sufletele necredincioşilor şi a te împărtăşi de bucuria roa­delor credinţei ce răsar din via­ţa lor, de a-i convinge pe oameni că Dumnezeu este viu şi că îi iubeşte în ciuda păcatelor pe care le săvârşesc, de a-i adu­ce pe calea cea bună din proprie iniţiativă. Ce înseamnă pen­tru un apostol contemporan ar­gumentaţia? Şi aici mă refer atât la cea a credinţei, dar şi la cea raţională. Că trebuie să fim din punct de vedere intelectual la înălţime, în tonalitatea cul­tu­r­ii contemporane, la nivelul de dialog cu toate ştiinţele şi ar­te­le, pentru a ne face mesajul ac­tual şi inteligibil, iar la ni­ve­lul credinţei, oameni ai Du­hu­lui, ai teologiei credibile, ai te­o­lo­giei nu doar pentru cercetare, ci şi pentru viaţă. Ce înseamnă cal­mul în viaţa unui apostol de azi? Putinţa de a nu te pierde în faţa atacurilor împotriva lui Dum­nezeu, ci de a spune ade­vă­rul şi a-l mărturisi în orice si­tuaţie şi în oricare loc, într-o de­plină stare de linişte, de e­chi­libru sufletesc, stăpânindu-ne pornirile egoiste, aducătoare de dezbinare şi ură. Cu alte cu­vin­te, cumpănit, liniştit, aşe­zat, domol, cu stăpânire de si­ne, imperturbabil, cu pace în su­flet, dar în acelaşi timp cu fer­mitate.

Toate acestea le-a avut orbul din naştere şi ele au contribuit de­cisiv la dobândirea ade­vă­ra­tei vederi de care avea atâta ne­voie. În urma disputelor cu ad­versarii lui Hristos, care erau de faţă, El nu plecase, dar Se retrăsese pentru a-i lăsa loc a­postolului şi mărturisitorului vin­decat să se manifeste, să dea frâu liber convingerilor lui per­sonale cu privire la Cel pe ca­re-l făcuse sănătos, să-i ofere po­sibilitatea de a-şi adânci ve­de­­rea duhovnicească şi prin pro­pria sa contribuţie. Dacă în da­rul vederii trupeşti nu avuse­se nici un merit, în cel al vede­rii duhovniceşti era nevoie şi de e­fortul personal. Şi aceasta s-a re­zumat în curajul de a-L apă­ra şi a-L mărturisi pe Bine­fă­că­to­rul său. Rezultatul? A fost dat afară din sinagogă. A ră­mas singur, ruşinat în faţa iu­de­ilor, a rămas abandonat, al ni­mănui, înfruntând oprobriul con­temporanilor. Poate al istoriei? Nu! Acum reintră în scenă Hris­tos. Ştia exact când să-Şi fa­că simţită prezenţa. Acum era momentul să-l răsplăteas­că a doua oară. „Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dum­nezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu ti­ne, Acela este“ (Ioan, 9, 35-37). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu Se lasă dator niciodată. Ţi-am dă­ruit vederea trupească pentru că Mi-a fost milă de su­fe­rin­ţa ta, de singurătatea ta, dar ţi-am dat-o şi pe cea a sufle­tu­lui, pentru că ai crezut în Mi­ne şi pentru curajul tău de a Mă mărturisi înaintea adver­sa­­rilor Mei cu orice risc, înfruntând ruşinea, denigrarea, înjo­si­r­ea. Cât de adevărate par acum cuvintele Mântuitorului: „Tot cel ce Mă va mărturisi îna­­intea oamenilor şi Eu îl voi măr­turisi înaintea Tatălui Meu din Ceruri“. Dovada cre­din­ţei rezidă în gestul liturgic pe care orbul vindecat de Iisus îl face: „Cred, Doamne. Şi s-a în­chinat Lui“ (Ioan 9, 38). În­chi­na­rea nu este altceva decât dă­ru­irea totală în grija lui Dum­nezeu, şi atunci omul de­vi­ne o fiinţă liturgică prin exce­len­­ţă.

Credinţa, lumină pentru viaţă

Evanghelia citită azi la Sfân­ta Liturghie se adresează a­tât credincioşilor, cât şi sluji­to­­­rilor Sfintelor Altare ale bise­ri­cilor noastre. Atât unii, cât şi al­ţii avem nevoie nu doar de lu­mi­­na ochilor trupeşti, care este un mare dar primit de la Dum­nezeu fără nici un merit, ci mai cu seamă de vederea ochilor su­fle­­tului, care se dobândeşte în via­ţa aceasta şi se desăvârşeşte în­ cea viitoare. Atât unii, cât şi al­ţii se confruntă în postmo­der­ni­­tate cu întunericul necre­din­ţei, născător de discordie între oa­meni şi de război împotriva lui Dumnezeu. Datoria noas­tră, a celor care ne ostenim pentru a primi lumina sufletului prin credinţă, este de a-l lua ca mo­del în acest efort pe orbul din naştere vindecat de Iisus. E­xemplul lui rămâne paradig­ma­­tic pentru noi.

Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de orbirea sufle­teas­că pe care au avut-o iudeii, con­temporanii Mântuitorului şi să ne învrednicească a do­bân­di ve­derea duhovnicească, prin ca­re să putem deveni a­pos­toli şi mărturisitori ai lui Hris­tos Cel mort şi înviat, în lu­mea de azi, orbită de necre­dinţă, zi­când şi noi împreună cu cân­ta­rea: „Cine va spune pu­terile Ta­le, Hristoase, sau ci­ne va nu­mă­ra mulţimile mi­nu­nilor Ta­le? Că precum în do­uă firi Te-ai vă­zut pe pă­mânt pentru bu­nă­ta­tea Ta, în­do­ite tămăduiri ai dat celor bol­navi. Că nu numai ochii cei tru­peşti ai deschis, ai ce­lui orb din naştere, ci şi pe cei sufle­teşti. Pentru aceasta, Te-a măr­turisit pe Tine, Dumnezeu tăi­nuit în trup, Cel Care dă tu­­tu­­ror mare milă“. Amin!