Atenţia este puterea rugăciunii

▲ Dar în acel „Iisuse al meu!“ se varsă atâtea lacrimi şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii ▲

Mă veţi întreba: „Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim tehnici şi filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?“ Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Că neştiinţa este orbirea sufletului. Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? „Amu te-ai rugat straşnic!“ Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus că rugăciunea, în creşterea ei, n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine. Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: „Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile“. Aceea-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia ascetică. Acesta a întrebat un frate ce venise la dânsul: - Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea? - Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele. - Daâ de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul. - Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis: - Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune. - Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele. - Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte. Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-a plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire. Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi, de multe ori, unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz, şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!“ Dar zice din toată inima. Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: „Miluieşte-mă, Doamne!“ sau „Mila mea!“ sau „Îndurarea mea!“ sau „Dumnezeul meu!“ Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: „Iisuse al meu! Iisuse al meu!“. Pentru că atunci inima se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima! Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: „Iisuse al meu!“. Dar în acel „Iisuse al meu!“ se varsă atâtea lacrimi şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii. (Arhim. Ilie CLEOPA, Despre rugăciune)