Au dispărut harismele din Biserică?

Atunci când vine vorba despre harisme, cei mai mulţi dintre noi mergem cu gândul la lucrurile spectaculoase despre care citim în Noul Testament că se petreceau în Biserica primară: glosolalia (vorbirea în limbi), tălmăcirea, proorocia, vindecările. Inevitabil, acceptăm apoi că ele au fost prezente în Biserica primară datorită unor nevoi misionare inerente începutului, dar că astăzi ele nu mai sunt de găsit în Biserică, tocmai întrucât contextul este altul. Această concepţie cvasigenerală este alimentată, pe de o parte, de citirea superficială a Noului Testament (din listele de harisme, reţinându-se selectiv doar cele mai spectaculoase), iar pe de altă parte, de unele observaţii ale Părinţilor Bisericii. Bunăoară, încă în secolul al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur remarca în Omilia a 29-a la Epistola I către Corinteni faptul că unele dintre harismele pe care le descrie Apostolul Pavel în această Epistolă erau necunoscute Bisericii din vremea sa. Desigur că explicaţia de mai sus este legitimă într-o anumită măsură dacă privim Biserica doar din perspectivă istorică sau cronologică. Acest lucru nu mai este deplin valabil dacă am aborda problema dintr-o perspectivă ontologică. Poate să existe Biserica fără harisme?

Este îndeobşte cunoscut şi recunoscut faptul că Biserica întemeiată de Hristos este descrisă în textele nou-testamentare ca o comunitate harismatică. Hristos Însuşi, Capul şi Întemeietorul ei, este prezentat în Sfintele Evanghelii şi perceput de contemporanii săi mai degrabă ca un harismatic, decât ca un cărturar în înţelesul comun de atunci de om "şcolit" în cele ale Legii lui Moise. Acest lucru, în ciuda faptului că este numit de multe ori cu apelativul ebraic: Rabbi (Mc 9, 5; Mt 26, 25) sau cu cel grecesc: didaskale (Mc 4, 38 etc.). Percepţia generală era că Hristos învăţa "ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor" (Mc 1, 22). De aceea persoana lui Hristos era asociată de contemporanii săi mai degrabă cu cea a unui profet, adică a unui harismatic (Mt 21, 11. 46; Mc 6, 15; 8, 28; Lc 7, 16; In 4, 19; 6, 14; 7, 40. 52; 9, 17). Desigur, Iisus era cu mult mai mult decât un prooroc, dar mesianitatea lui a fost înţeleasă deplin, chiar şi de către cei doisprezece Apostoli, abia după Înviere. Urmărind descrierea întemeierii primei comunităţi creştine din Ierusalim la evenimentul Cincizecimii şi întemeierea celorlalte comunităţi locale în diferite oraşe din bazinul Mării Mediterane, observăm că în Biserica primară fenomenul harismatic era larg răspândit şi caracteriza comunităţile ecclesiale. Acest lucru rămâne constant în paginile nou-testamentare începând de la Cincizecime, când Sfinţii Apostoli încep să vorbească în limbi (Fapte 2), săvârşesc minuni şi vindecări (Fapte 3), şi până la diferitele liste cu harisme care apar în Epistolele pauline şi de care se bucurau primii creştini. Aşadar, Biserica, având cap pe Hristos, nu poate fi decât harismatică, întrucât harisma nu este altceva decât expresia concretă a harului Duhului Sfânt pogorât asupra Apostolilor şi urmaşilor lor, ca rod al preamăririi lui Hristos prin Patimi şi Înviere, şi care este prezent permanent în Biserica Sa.