Au nevoie copiii de reguli?

Îngrădirea copiilor. Libertatea copiilor. Acestea sunt două concepte care au frământat societatea europeană în ultimele două decenii. Ce îi permitem unui copil să facă? Avem dreptul să îi impunem reguli sau nu? Avem dreptul de a-i atrage atenția atunci când se comportă inadecvat și cum trebuie să facem acest lucru? Violența nu constituie o opțiune, dar, oare, indiferența noastră socială este cu adevărat o soluție viabilă și demnă de a fi urmată, sau din contră, o variantă care ne conduce la crearea unei societăți în care fiecare trăiește numai pentru sine și în care copiii noștri par condamnați să trăiască?

Această întrebare pare să nu găsească răspuns în statele europene actuale. Sunt societăți, asemenea celor din statele nordice, în care o palmă aplicată la fund copiilor poate însemna desființarea familiei și mutarea micuților sub protecția statului. Există de asemenea societăți precum cele din Estul Europei unde se merge prea departe cu corecțiile fizice, până la desfigurarea fizică și psihică a copiilor. Fără îndoială că trebuie căutată o cale de mijloc prin care copilul să fie obișnuit cu respectarea unor reguli fără a se ajunge la violența fizică, dar nici la încălcarea repetată a acestora pe motiv că libertatea sa trebuie respectată. Așa ne sfătuiește Cuviosul Paisie Aghioritul: „Copiii trebuie să înțeleagă că până la terminarea studiilor lor, până atunci când își vor lua diploma și până când se vor maturiza și vor ajunge oameni în toată firea, au trebuință de o oarecare îngrădire. Pentru că de se vor schilodi chiar și numai o singură dată, se vor distruge. Trebuie să simtă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, și astfel să fie recunoscători părinților lor pentru aceasta. Să înțeleagă că ceea ce fac părinții o fac din dragoste” (Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovnicești IV. Despre viața de familie”, Ed. Evanghelismos, București, 2003, p. 138). Admonestarea verbală, micile pedepse de oprire a televizorului sau limitarea timpului de joacă atunci când copilul nu înțelege că trebuie să și asculte, nu doar să-și manifeste propriile dorințe indiferent dacă acestea pot fi sau nu satisfăcute, nu constituie îngrădiri, ci dovezi ale iubirii parentale care se străduiește să ajute la dezvoltarea armonioasă a caracterului și acțiunilor copilului. Dacă încă de mic acesta nu respectă o minimă disciplină și rigoare, îi va fi foarte greu mai târziu să se supună în fața restricțiilor pe care le presupun vrând-nevrând viața de familie, locul de muncă și, practic, viața în societate. Fără reguli bine stabilite care să călăuzească asemenea unor hotare calea dezvoltării copilului și fără anumite limite comportamentale, acesta va crește într-un mod care nu îi va permite să se integreze în societate. De aceea, ca părinți, avem responsabilitatea de a le explica propriilor copii cum trebuie să se comporte și ce trebuie să facă pentru a deveni oameni buni și a fi de folos celor­lalți, pentru că nimeni care se consideră creștin nu poate trăi numai pentru sine și plăcerile sale.

Părintele, confidentul copilului

O altă problemă la nivel european este cea a lipsei de comunicare între părinți și copii. Pe măsură ce copilul crește, dialogurile dintre acesta și părinții săi sunt din ce în ce mai rare - un fapt normal deoarece nu mai există același timp pe care îl aveau la dispoziție înainte -, însă, din păcate, devin și tot mai superficiale. Aceste dialoguri se rezumă la câteva întrebări de suprafață, copilul evitând tot mai des să-și exprime gândurile și dorințele, din teama de a nu fi refuzat sau confruntat cu lipsa de înțelegere a părinților. Așa ajung uneori tinerii să dezvolte complexe de inferioritate sau diverse afec­țiuni psihice, ținând toate gândurile lor numai pentru sine. Aici, Cuviosul Paisie Aghioritul recomanda următoarele: „Copiii trebuie să discute cu părinții și să le spună gândurile. Așa cum monahul în mănăstire are pe starețul său, căruia îi spune gândurile sale și astfel se ușurează, la fel și copilul trebuie să aibă o apropiere sufletească de părinții lui. În mod normal copilul trebuie să se mărturisească mai întâi mamei și apoi duhovnicului. […] Dacă acesta își spune problemele sale sufletești numai la duhovnic, atunci cum vor putea părinții să-l ajute, neștiind ce anume îl preocupă?” (Cuviosul Paisie Aghioritul, „Despre viața de familie”, pp. 138-139) Dacă nu poți avea încredere în propriii părinți, atunci în cine vei avea încredere? Mai târziu te vei simți străin și de soțul sau soția ta și vei purta această neîncredere și față de propriii copii. Poate că acum nu simțim atât de mult acest lucru, dar înstrăinarea aceasta devine tot mai accentuată. În Occident, de exemplu, bunicii refuză adesea să își crească nepoții, pretextând că și-au făcut datoria deja cu prisosință crescându-și copiii lor. Părinții sunt tot mai ocupați și încredințează copilul pentru ore îndelungate mai întâi la grădiniță și apoi la școală. În aceste condiții, membrii familiei cresc înstrăinați unii de ceilalți și tind să se comporte ca niște străini mai târziu, mai ales atunci când locuiesc în case sau localități diferite.

IQ vs EQ

S-a vorbit tot mai mult în ultima vreme de echilibrul pe care un om trebuie să îl aibă între coeficientul său de inteligență (IQ) și cel al inteligenței emoționale (EQ). În zilele noastre, coeficientul general de inteligență (IQ) are creșteri fulminante pe tot globul la toate popoarele care beneficiază de un stadiu avansat al tehnologiei și educației. Problema cea mai mare este că, științific, coeficientul de inteligență emoțională (EQ) nu a înregistrat nici un progres, ba chiar pare că se află într-un ușor regres. Rezolvăm problemele la locul de muncă și tot ceea ce ține de administrarea și întreținerea financiară și locativă a familiei cu mai multă ușurință decât predecesorii noștri. Problema mare rămâne, însă, cea a simțirii. Devenim din ce în ce mai indiferenți, incapabili să acționăm social atunci când vedem o nedreptate. Și toate acestea provin din faptul că avem multă minte și puțină inimă. Iată ce ne spune în acest sens Cuviosul Paisie Aghioritul: „Unii copii care sunt ageri la minte au uneori probleme și se chinuiesc. Ei vor să le aranjeze pe toate cu mintea lor și vor să facă lucruri mai presus de puterile lor. Au o minte puternică, dar nu știu să pună frână. Fac experiențe cu ei înșiși, ca și cum ar vrea să vadă cât rezistă, și astfel se chinuiesc. Dacă se vor smeri, agerimea minții lor îi va ajuta să sporească. În timp ce copiii care nu au această agerime a minții nu întâmpină astfel de probleme, dar nici nu-și fac probleme de conștiință în sensul cel bun” (Cuviosul Paisie Aghioritul, „Despre viața de familie”, p. 139). Deci, pentru a avea o viață armonioasă, duhovnicească, eficientă nu doar în sensul agerimii minții noastre, ci și în cel al simțirii, al trăirii spirituale benefice, trebuie să cultivăm în copiii noștri posibilitatea comunicării, a deschiderii sufle­tești față de noi, bucuria de a sluji aproapelui și, mai presus de toate, dragostea sinceră față de Dumnezeu și faţă de creația Sa.