Autenticitate și ipocrizie
Părinții deșertului sunt aspri cu ipocriții și mai ales cu cei de un anume fel. Definiția fățărniciei o găsim la avva Pimen, care este întrebat direct: „Ce este un ipocrit?” Bătrânul a zis: „Un ipocrit este acela care-l învață pe aproapele său un lucru la care el nu a ajuns. Căci este scris: De ce te uiți la paiul din ochiul fratelui tău, când iată bârna în ochiul tău? Și așa mai departe”.
Tipul de ipocrizie prezentat de avva Pimen este unul care se întâlnește destul de des: un uzurpator al unei poziții duhovnicești. Pentru părinții deșertului există un anumit primat al experienței. Ca să poți povățui pe ceilalți, trebuie să fi parcurs tu un anumit drum. Ce fel de călăuză poate să fie aceea care nu a parcurs niciodată itinerariile pe care îi duce pe alții? Cum poate cineva să-l învețe pe altul să scrie, câtă vreme nu buchisește nici alfabetul? Simpla pretenție de a te așeza într-un loc care nu ți se cuvinte în ierarhia spirituală este scandaloasă. Și nu doar atât. Este periculoasă în lumea subțire a duhului. Iar cel mai periculos este că, în clipa în care sfătuiești, o faci cu o autoritate pe care o pretinzi fără să fie a ta.
Dar aceasta nu este singura cale posibilă. Cred că poți să sfătuiești, să arăți căi pe care nu ai ajuns să pășești, cu condiția să poți face asta cu sinceritate. Viața spirituală și căile ei nu se întemeiază pe experiența proprie, ci în primul rând pe Cuvântul lui Dumnezeu, Care Se descoperă pe Sine oamenilor și le arată calea. Cuvintele lui Hristos, apoi, sunt trăite, sunt experiate în fiecare context, sunt aplicate în fiecare viață, dar ele rămân temeiul ultim. Există, prin urmare, posibilitatea unei povățuiri fraterne, pe care o poți face, cu condiția să nu te supraordonezi nicidecum, ci să indici doar calea, așa cum a fost ea arătată de Hristos. Autenticitatea căutării este și ea o experiență duhovnicească veritabilă, care poate să slujească și celorlalți.
Există și în cazul acestui raport fratern o capcană: aceea a binelui făcut cu forța, silit. De aceea, părintele Thomas Hopko pune în setul său de îndrumări pentru viața duhovnicească următorul gând: „Să nu sfătuiești niciodată pe nimeni, decât dacă ți se cere ori dacă este de datoria ta să o faci. În felul acesta poți să rămâi autentic, departe de ipocrizie, dar în același timp sensibil la nevoile și la căutările celor din jur”.