Autonomia culturii înseamnă anarhizarea ei

Dacă izvorul şi idealul culturii creştine este Dumnezeu, secularizarea ei înseamnă că omul îi devine singur izvor şi ideal. Antropocentrismul acesta se numeşte, cu alt termen, individualism. Omul nu există decât ca noţiune abstractă. În concret există oameni ca indivizi deosebiţi. Şi când zicem omul devine măsura tuturor lucrurilor, exprimăm de fapt principiul anarhiei, ce domină cultura şi viaţa modernă. Autonomia culturii, adică anarhizarea ei. Căci nu există o raţiune umană, unică, să dea norme universale plăsmuirilor, în locul lui Dumnezeu, ci raţiuni individuale, fiecare devenindu-şi normă proprie, deosebită de la ins la ins.

Descentralizarea culturii moderne, adică ruperea ei de centrul spiritual religios, înseamnă fărâmiţarea ei în varietăţi individuale, lipsite de sensul superior al unităţii spirituale. Noi am văzut că această unitate spirituală, a cărei expresie sensibilă este stilul, o dă disciplina Bisericii. Dogma universală îşi pune pecetea pe stilul istoric. Cultura modernă se găseşte în imposibilitatea de a crea un stil din moment ce este dominată de individualism. În ea putem descoperi cel mult un stil personal, ca expresie a personalităţii creatoare. În această privinţă, filosofia ne serveşte exemplul cel mai izbitor. Dominată de individualism, adică autonomă, filosofia modernă este imaginea tragică a inteligenţei îngrădite în propriile sale margini. (Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)