Avea 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Trebuie să recunosc că m-am decis să vizionez filmul lui Cristi Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, cu o strângere de inimă. La felul în care a fost prezentat în presa noastră (înainte de lansare) mă aşteptam la un film pro-avort, un film la care un creştin nu are de ce să meargă. Ce să vadă? Cum o tânără face tot posibilul să scape de o „sarcină nedorită“?

A trecut destul de multă vreme de la premiera filmului (care a avut loc la Iaşi, la Bucureşti având loc o avanpremieră). Între timp, filmul a primit o sumedenie de premii: premiul pentru cel mai bun film din partea Asociaţiei criticilor din Los Angeles, distincţie care se adaugă premiului Palme dâOr, primit la Cannes, şi celor acordate de Academia Europeană de Film, Marelui Premiu FIPRESCI pentru cel mai bun film al anului, premiului pentru cel mai bun film primit la Festivalul de la Stockholm etc. Numai simpla enumerare a acestor premii arată că „4, 3, 2“ este un film care depăşeşte cu mult graniţele României. Ba se întâmplă să existe un interes mai mare pentru film în străinătate decât la noi în ţară. Care să fie explicaţia? Deşi filmul se înscrie într-o tematică mai largă - „Amintiri din Epoca de Aur“ -, nu despre comunism şi despre monştrii creaţi de o societate totalitară este vorba aici. Povestea relatată ar putea fi de oriunde, chiar şi din cea mai civilizată ţară. Sigur că acţiunea este fixată într-un timp şi într-un spaţiu extrem de precise: în Iaşii anului 1987, două tinere studente (Otilia, interpretată de Anamaria Marica, şi Găbiţa, interpretată de Laura Vasiliu) încearcă să aranjeze un avort ilegal, bazându-se pe ajutorul unui oarecare Bebe (interpretat de Vlad Ivanov). Momentul culminant se petrece în camera unui hotel, unde Bebe cere plata în natură de la cele două studente pentru „prestaţia“ sa. Şocant, nu? De altfel tot filmul este o tensiune continuă. Regizorul Cristi Mungiu a reuşit să facă un film în timpul căruia „îţi vine să-ţi rozi unghiile“ fără a apela la efecte şi subterfugii, fără a apela nici măcar la o coloană sonoră care să potenţeze suspansul (singura melodie din film este cea care se aude în finalul acestuia, răsunând dintr-un restaurant). „Hollywood cheltuie milioane de dolari pe un thriller pentru a-şi pune personajele în situaţii doar pe jumătate la fel de tensionate“, scria criticul de film Corina Chacano. Românul Cristi Mungiu a ştiut, cu bani puţin, dar cu multă inteligenţă, să facă un film care să zguduie nu doar retina, ci şi conştiinţa spectatorilor. După lansarea filmului, multe din clişeele vehiculate de presa românească s-au dovedit a fi de un reducţionism deplorabil. De fapt filmul nu se concentrează pe tragedia unei femei nevoite să avorteze ilegal în epoca Ceauşescu. Dacă ar fi avut această intenţie, Mungiu ar fi ales ca vârsta celui avortat să fie de maximum trei luni. E perioada până la care, în România de azi, avorturile sunt considerate legale. Însă o sarcină în luna a cincea, care nu presupune nici un fel de probleme de sănătate pentru mamă sau pentru fetus, nu poate fi întreruptă nici în România de azi. Povestea Găbiţei din 1987 ar putea fi povestea oricărei Găbiţe din 2008! De fapt aici este cu adevărat cutremurător filmul. El nu pare a fi o critică la adresa unui regim care a interzis avorturile, ci mai degrabă un îndemn la responsabilitate faţă de viaţa sexuală şi o pledoarie pentru viaţă. Odată ce a acceptat o relaţie intimă, fără să fi fost căsătorită, Găbiţa (sau oricare alt tânăr) trebuie să se aştepte ca, într-un fel sau altul, să existe şi consecinţe neplăcute ale alegerii sale. Otilia, cealaltă studentă, are un dialog extrem de relevant cu prietenul ei, Adi (interpretat de Alex Potocean). Întrebarea Otiliei (dacă s-a gândit vreodată la faptul că ea ar putea rămâne însărcinată), îl găseşte pe Adi extrem de descumpănit. Având în minte consecinţa dramatică a relaţiei Găbiţei, spectatorul e obligat să privească dintr-un unghi mai puţin uzitat (adică din perspectiva moralităţii) relaţia „intimă“ a doi tineri. Dacă iniţial a criticat filmul, ulterior Vaticanul şi-a nuanţat poziţia. Într-un articol publicat în „Lâosservatore Romano“, părintele Luca Pellegrini constată: „Mungiu nu aderă la nici o teză preconfecţionată: abia la sfârşit ni-l arată pe adevăratul protagonist al tragediei - fătul abandonat în baie. Trebuie să privim oroarea în faţă, pentru a înţelege realitatea, abia atunci se trăieşte punctul culminant al unei povestiri bine scrise, adevărate, incisive şi pasionante.“ Revista „Telerama“ este chiar mai directă cu privire la mesajul transmis de film. Pornind de la imaginea fetusului abandonat în baie, imaginea asupra căreia, nu întâmplător, camera de filmat insistă secunde bune, criticii de la această revistă conchid: „Îşi dă oare seama Mungiu că o astfel de imagine dă apă la moară celor care militează antiavort?“ În fapt, filmul „4, 3, 2“ este povestea unui personaj anonim, a unei persoane care este expulzată din pântecele mamei sale fără nici un drept de apel. Este povestea unei crime. Iar victima nu avea decât 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Dorinţa Găbiţei, cuprinsă de remuşcări, ca acel copilaş să fie înmormântat cum se cuvine (în loc de a fi aruncat la ghena unui bloc, cum s-a întâmplat) accentuează şi mai mult sentimentul că asistăm, neputincioşi, la o execuţie.