Avem evoluţionismul: ce facem cu el?

Un articol de: Prof. Dr. Constantin Cucoș - 12 Mai 2008

De ceva vreme, se tot discută despre oportunitatea prezenţei teoriei lui Darwin în manualele şcolare. Instanţe europene, instituţii de stat, asociaţii civice sau persoane în nume propriu vin cu o serie de soluţii, unele deosebit de radicale care ne pun în oarece încurcătură.

Nu de puţine ori, această dispută este tranşată în chip maniheist, după o logică simplistă, de tip sau-sau. Se uită faptul că, în materie de educaţie, trebuie lucrat mai nuanţat, mai echilibrat, şi că trebuie legate şi semnificate lucrurile după repere ce depăşesc dileme sau certuri conjuncturale. Ne pune pe gânduri, în primul rând, faptul că nu cei în cauză (specialiştii în ştiinţele naturii, profesorii de biologie) au fost cei care au avut posibilitatea să-şi spună părerea. Ca şi în alte cazuri, o serie de oameni politici sau activişti contemporani (inclusiv de la nivelul Consiliului European) au fost primii care au denunţat faptul că perspectiva evoluţionistă ar fi, chipurile, periclitată de cea „creaţionistă“. Iar acest lucru a fost tranşat dihotomic, prin excluziune, contrapunându-se ceva cu altceva, măsura „corectivă“ având mai degrabă un iz politic şi mai puţin unul argumentat deontologic şi ştiinţific. Fiecare materie de învăţământ poate întrebuinţa un mod sau altul de raportare la realitate Trebuie spus că, la nivelul curriculumului şcolar, e necesar să se transleze o seamă de teorii ştiinţifice pe care comunitatea academică le pune la dispoziţie la un moment dat. Explicaţia ştiinţifică evoluează în timp, are o dinamică a ei, paradigmele completându-se unele cu altele, prelungindu-se sau înlocuindu-se atunci când e cazul. Savoir-ul poate fi înţeles ca o sumă de „ipoteze de lucru“ ce pot conduce undeva; e un fel de „schelărie“ la care putem renunţa după o (mai) temeinică edificare. Teoria ştiinţifică e un construct explicativ ce are o „viaţă“ aparte - uneori destul de scurtă, comportă o anumită doză de relativitate, exprimă un anumit nivel de cunoaştere la care a ajuns omenirea. A nu ţine cont de acest lucru înseamnă să aluneci într-un soi de dogmatism ştiinţific, de totalitarism epistemologic la fel de dăunător ca toate celelalte (social, economic, spiritual). Nu de puţine ori s-a ajuns la această stare de supremaţie prin care toate celelalte moduri de gândire sau de acţiune să fie rescrise, filtrate printr-o singură teorie (a se vedea, în acest sens, tratatele de filosofie de la noi, din deceniile trecute, unde „trona“ doar materialismul dialectic şi istoric, iar „restul“, în materie de reflecţie, era „aureolat“ de filosofia marxistă). În acest sens, chiar şi evoluţionismul, ca simplă teorie, a avut poate de suferit sfârşind într-o ideologie, pentru că a fost instrumentalizat şi utilizat în chip exagerat/interesat de regimurile sociale ce făceau apologia materialismului şi ateismului. Când cunoaşterea este ideologizată, apar astfel de fenomene de aglutinare forţată, de supradimensionări, de ocultări sau epurări care nu au de a face cu spiritul de căutare a fiinţei libere. Considerăm că este dreptul biologilor de a decide în conformitate cu ce paradigmă explicativă să se configureze disciplina pe care o predau. Dacă aceştia au ajuns la concluzia că, pentru anumite secvenţe din realitatea vie, evoluţionismul (clasic sau amendat) dă încă răspunsuri plauzibile la ceea ce ei încearcă să-şi explice, atunci să-i lăsăm să meargă (şi) pe această pistă. După câte ştim, evoluţionismul clasic nu-i singura cheie explicativă pe care biologii o utilizează. Cercetările din acest domeniu au evidenţiat resorturi mai subtile ale apariţiei şi dezvoltării biologicului. Mărturiile paleontologice scot la iveală realităţi destul de complexe care nu pot fi explicate printr-o singură teorie - fie ea şi evoluţionistă. Nu cred ca e cazul să dăm lecţii biologilor ce să propună într-un manual de biologie, după cum nu trebuie să indicăm profesorilor de religie ce conţinuturi să fie cuprinse în manualele de religie. Fiecare disciplină şcolară trebuie să aibă autonomia de a pune în lumină acele cadraje explicative sau argumentative care sunt specifice cunoaşterii din domeniul respectiv. Fiecare materie de învăţământ poate întrebuinţa sau accentua un mod sau altul de raportare la realitate (prin cunoaştere, reflecţie, introspecţie, credinţă) în concordanţă cu un temei ce o defineşte, îi dă cuprindere şi tărie explicativă. Adevărul are multe feţe şi spre el ajungem pe mai multe căi - şi prin ştiinţă, şi prin credinţă. Elevii au nevoie de cadre polimorfe de ştiinţă şi de conştiinţă În panoplia de comportamente ce se cer a fi fasonate în şcoală trebuie să fie prezente atât raţionalitatea, cât şi sensibilitatea, credinţa şi comportamentul persoanelor. De aceea, alături de Biologie, Chimie, Fizică etc. trebuie să coexiste şi Religia, Literatura, Muzica etc. Şi nu printr-o logică disonantă şi exclusivistă, ci printr-o simfonie şi stimulare reciprocă (în sensul că, de pildă, prin Religie se poate cultiva şi raţiunea, iar prin Fizică şi sensibilitatea…). Toate aceste discipline îşi au rostul lor formativ, şi nu este bine să le plasăm în opoziţie unele faţă de altele. Mai mult, ar trebui să armonizăm, să punem în lumină diverse „fante“ de rezonanţă care în mod indubitabil există între ele (personal, am văzut un manual de biologie creştină, în care explicaţia dinamicii şi diferenţierii materiei vii nu venea în contradicţie cu ideea de divinitate). Ni se pare de rău augur decretarea din exterior a eliminării din manuale a unor teorii din raţiuni ideologice sau de conştiinţă individuală sau colectivă. Dacă ar fi să ne ghidăm după acest reper, multe platforme ideatice ar trebui scoase din manualele şcolare. Măcar din motive istorice, unele concepţii trebuie menţionate sau descrise în calitate de episoade ale cunoaşterii. Elevii au nevoie de cadre polimorfe de ştiinţă şi de conştiinţă, pentru ca, pe această bază, să ajungă la zări înalte de înţelegere, edificare, realizare.