Avertismentele istoriei

Oamenii din toate vremile au trăit şi continuă să trăiască sub iluzia că vieţile lor şi circumstan­ţele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice şi irepe­tabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia „modelului”. Această nesocotinţă şi de fapt trufie are şi a avut consecinţe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorată în bună măsură incapa­citatea societăţilor omeneşti de a învăţa din trecutul lor, al indivizilor, de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor. Final­mente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţa oamenilor de a învăţa unii din viaţa altora şi a putea comunica în bună credinţă.

Fără îndoială că fiecare existenţă omenească, fiecare neam şi fiecare societate sunt chemate şi aduse în fiinţă spre a avea un rol unic. În acelaşi timp, fiecare existenţă cuprinde elemente care se pot întâlni şi în alte existenţe şi cel care va studia categorii mai mari şi cât de cât semnificative va trebui să observe că anumite „modele”, anumite „tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este limpede că fiecare existenţă omenească este supusă şi repetă un ciclu biologic, naştere, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte şi, în chip necesar, va „repeta” forme care au fost şi vor continua să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse şi societăţile omenești. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta, într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăţi omenești care au preexistat sau vor urma. Într-o asemenea înţelegere putem vedea că unele „modele” sunt bune şi altele rele. Pe măsură ce categoria studiată creşte în spaţiu şi timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul, detaliul, devine mai puţin relevant, „modelul” poate fi desluşit mai limpede şi are o mai mare im­por­tanță. Astfel este cazul marilor alcătuiri omenești sau, altfel zis, al „imperiilor”. Au existat mai multe „modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraneană şi, prin extensie logică, la zonele care îi aparţin cultural, vom vedea că două modele au existat şi încă există. Unul, întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări organice (dinastice), şi altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câştig imediat şi eficiență.

Cartagina şi Roma, două modele antagonice

Cele două „modele” sunt al Romei şi al Cartaginei. Din capul locului trebuie înţeles că aceste „modele” sunt tipare generale şi circumstanţele timpului istoric, sub care aceste două „modele” au fost şi sunt întâlnite, diferă foarte mult. Dar esenţa lor de „model” a rămas neschimbată în ceea ce este fundamental. Cazul „modelului” roman (al Romei) este mai simplu şi mult mai bine cunoscut. Este exemplul „bun”. Roma a început ca un oraş liber, ca o societate de revoltaţi şi în căutare de dreptate socială, juridică şi economică.

În timp, multe dintre idealurile iniţiale au amorţit şi şi-au pierdut stringența, dar din când în când ele se manifestau din nou şi răbufneau cu furie. „Modelul” era întemeiat pe dorinţa de bine şi mai bine şi oricât balast au pus peste acţiunile şi ambiţiile omeneşti, aceste idealuri nu au putut fi eliminate. Iar în final, ideea Romei despre stat şi lege împreună cu tradiţia iudeo-creștină au alcătuit imperiul creştin, „bizantin”, care, după părerea semnatarului acestor rânduri, este culmea ajunsă de vreo societate omenească. Al doilea „model”, mult mai puţin luat în seamă, mult mai „discret” (şi asta nu întâmplător), este cel cartaginez. Întemeiată de către colonişti fenicieni din Tyr şi Sidon, de închinători ai lui Baal şi Moloch, Cartagina devenise o mare putere comercială, un adevărat imperiu mercantil, în vremea în care Roma era doar un oraş de plugari, un sat mare. Unul dintre principalele produse exportate de către Cartagina, fala şi semnul distinctiv al acestui comerţ, semnul triumfalismului, era esenţa de purpură. Semn al aroganţei care se revarsă şi pe altarele pe care aceşti comercianţi eficienţi le adorau. Căci, în primul rând, aceşti comercianţi asta erau: practici, „eficienţi”. Civilizaţia cartagineză nu a lăsat nimic în urma ei, nimic artistic, nimic „frumos de dragul frumosului” sub specia monumentelor şi nimic în poezie sau literatură. Dar, în acelaşi timp, acest imperiu foarte bogat se laudă cu, repet, „eficiența” lui, rezultatele practice, capacitatea de a face bani. Iar aceşti negustori solemni, aceşti oameni foarte practici, aveau o relaţie specială cu „zeii” cărora se închinau. Pe alta­rele acelor „zei” se aduceau ca jertfă copii, sute de copii la marile „sărbători”. Era aici o manifestare clară a credinţei că acela care poate aduce câştig material imediat este „necuratul” şi hrana lui ideală sunt „inocenţii”, copiii. (Vedem aici diferenţa de esenţă dintre Cartagina şi Roma. La Roma, copiii puneau pe altarele zeilor, larii şi penaţii, firimituri din prânzul lor, în Cartagina copiii erau jertfiţi „zeilor”, Baal şi Moloch.) În chip necesar, o societate întemeiată pe adorarea câştigului material, o atare societate va sfârşi, la început pe ascuns, iar apoi pe faţă, să adore forţele şi mijloacele care seamănă confuzie, silnicie şi finalmente teroare. Formele sub care funcţiona Cartagina erau, în exterior, similare celor ale Romei. Există şi acolo un sistem senatorial şi consular, dar extrem de exclusivist şi de fapt „invers”. Recunoaştem şi aici faptul că întotdeauna „răul” se arată sub trei forme: parazitism, impostură şi parodie. Cele două modele imperiale înfăţişate au fost întâlnite în cursul istoriei euro­peano-me­diteraneană.

Globalismul e în declin

Modelul „Romei” a fost repetat de către Bizanţ, Imperiul Romano-German, Rus etc. Modelul cartaginez a fost repetat mai ales de către „imperiile” anglo-saxone şi în mod absolut înfricoşător de către „globalism”. La fel ca şi Cartagina, „globalismul” se mândreşte cu eficiență şi simţul său practic. La fel ca şi Cartagina, „globalismul” doreşte realizarea „binelui universal”, care este cel mai vag şi iluzoriu „ideal”. Dar asemănarea merge mult mai adânc. Cui se închină „globalismul”? Răspunsul superficial ar fi: „Suntem ateişti”. Este un răspuns „oblic”. Ateismul este tot o credinţă. Dar chiar şi asta este o declarație falsă. Oare muzica „metalică” şi festivalurile ei, care induc o stare de isterie colectivă, nu sunt tot forme de „închinare”? Drogurile şi fuga de realitate nu reprezintă tot o formă de închinare? Iar modul în care, tot mai frecvent, în cursul acestor manifestări de isterie colectivă, au loc masacre ale celor tineri, fie prin arme, fie prin incendii, chiar nu ne poate duce cu gândul la „închinătorii” lui Baal şi Moloch? Să nu ne amăgim.

„Globalismul” (altcumva, mai geografic numit, „apusul colectiv”) este în declin. Declin care este cel mai vizibil în dimensiunea sa morală. În fapt, acest sistem a încetat să mai aibă orice credibilitate morală. Modul fățiș, starea de complicitate la genocidul care are loc sub ochii noștri în Gaza nu mai au nevoie de comentarii. Este vorba de etalarea unei ipocrizii și a unui cinism fără precedent în istorie. Globalismul este un cadavru viu. Este absolut limpede că se și vede în acest sistem intenţia „ispititorului”. Care este neschimbată, aceeaşi de la căderea protopărinților. Dar un lucru este limpede. „Globalismul” și promotorii săi, aflat în subordonare către superputerea de peste Ocean, sunt izolați și disprețuiți. Autoritatea lor morală nu mai există și ce mai există este forța lor armată, capacitatea de a face război. Dar asta este o stare întotdeauna trecătoare și schimbătoare. Ne rămâne obligația de a nădăjdui fără șovăială în ceea ce este planul Celuia care stă deasupra vieţii şi deasupra morţii. Alegerea este, ca întotdeauna, a fiecăruia dintre noi, căci înzestrați cu liber arbitru suntem „condam­nați la libertate”, dar pentru această alegere vom avea de dat răspuns: în lumea asta și în cea care va să fie.

(Alexandru Nemoianu, istoric, SUA)