Avertismentul înţeleptului Isus Sirah

Există în Vechiul Testament o afirmaţie care mi-a atras atenţia încă de la prima lectură. Este o maximă extrem de cunoscută care sună astfel: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită” (Isus Sirah 2, 1). Dar ce rost are acest avertisment? De ce este plasat chiar la începutul nevoinţei de a împlini voia lui Dumnezeu? Oare nu este de ajuns că avem o chemare, nu e de ajuns că ne implicăm şi dorim să slujim Domnului? Nu ne vor merge de-acum toate lucrurile din plin şi de la sine?

După cum se pare, nu. Ci chiar de la început vor fi piedici şi încercări. Încă de la primii paşi vor începe să apară probleme cu totul neaşteptate. Şi aici nu cred că e cazul să ne gândim la ispite mari, ci la ispite mici, cotidiene, specifice nouă oamenilor de rând, iar nu unor uriaşi precum Iov sau Apostolul Pavel, de pildă. Înclin să cred că avertismentul înţeleptului autor este cel al unui părinte către un fiu sau ucenic aflat la început de drum pe calea credinţei, ca şi cei mai mulţi dintre noi. Bine, dar de unde apar aceste ispite? În primul rând din modul raportării mele la lume, la oameni şi la mine însumi.

Pentru că în momentul asumării credinţei, legăturile mele cu lumea şi cu oamenii vor suferi schimbări nebănuite: îi voi percepe şi mă vor percepe altfel. Vor exista interacţiuni cu ceilalţi, care îmi vor atinge părerile mele, confortul meu, teoriile mele, autoritatea mea şi de aici vor începe neplăcerile, iar întâlnirile cu oamenii vor deveni, în multe cazuri, din legături frăţeşti relaţii conflictuale.

Aceasta se întâmplă întrucât chemarea noastră de a sluji Domnului o socotim, înainte de a fi căpătat cea mai mică experienţă, drept alegere, drept mântuire asigurată, drept bază pentru a ne forma propriul sistem de gândire religioasă, şi de aici reducerea vieţii duhovniceşti la diverse scheme raţionale moarte. Aceste scheme ne vor deveni apoi instrumente indispensabile după care îi vom judeca pe ceilalţi, nu cumva să se abată de la ceea ce socotim noi a fi adevărat.

Dar nu doar din afară vom avea de înfruntat ispite, ci şi dinlăuntrul nostru, întrucât, printr-o anumită iconomie, atunci vor găsi prilejul să iasă la suprafaţă toate defectele, toate lipsurile şi complexele noastre, ascunse până în acel moment. Toate părutele noastre virtuţi se vor vădi atunci dacă sunt în realitate orientate spre Hristos şi spre aproapele, sau doar prilejuri de afirmare a eului nostru astenic, mijloace pentru a ne consolida o anumită imagine despre noi, de a atrage privirile spre idolul pe care-l construim prin faptele şi prin ideile noastre. Or, toate aceste interacţiuni devin extrem de neplăcute şi constituie ispite greu de suportat.

În acest sens, experienţa cotidiană ne dovedeşte că putem vedea cu foarte mare uşurinţă doar defectele aproapelui. Acest fapt ne vine aproape de la sine şi ni se pare oarecum firesc. Totuşi, judecarea altora ne este cu totul nefolositoare, dar constatăm acest lucru aproape întotdeauna post factum. Există, însă, o posibilitate de a exploata în folos propriu această nestăvilită capacitate critică. Oare chiar e cu putinţă? Desigur, inversând obiectul spre care ne exercităm critica, adică de la aproapele la propriul nostru eu. Aceasta este singura judecare ce ne poate ajuta cu adevărat să progresăm duhovniceşte şi să vedem lumea cu alţi ochi. Dar stă în puterile noastre o asemenea nevoinţă? Desigur că nu! Acest fapt este potrivnic stării actuale a firii noastre şi nu se poate realiza decât printr-o intervenţie dumnezeiască. Ei bine, în acest punct este nevoie de rugăciune către Domnul pentru a ne birui firea strâmbată prin păcat. Doar aşa cred că se poate înţelege de ce în Postul Mare stăruim cerând prin rugăciunea Sfântului Efrem Sirul ceva ce pare nefiresc: „Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar odată dobândită această atitudine neobişnuită, înţelegem că ispitele despre care ne-a avertizat la început înţeleptul Sirah au rolul de a se preface în prilejuri de cunoaştere exactă a bolilor noastre sufleteşti. Ştim asta din experienţa unui mare nevoitor, care ne lămureşte: „Deoarece nu voim să ne smerim, Domnul a rânduit cu purtare de grijă şi aceasta: nimeni nu-şi poate vedea ranele sale precum le vede aproapele său” (Sfântul Ioan Scărarul, „Scara” 25, 48).

În acest fel se închide şi cercul schimbării percepţiei „fireşti” a ispitelor dintre oameni. Mai întâi trecem de la critica altora la critica noastră pentru a ne cunoaşte pe noi, apoi primim critica celorlalţi pentru ca să dobândim smerenia, care este semnul biruinţei asupra ispitelor atât din afară, cât şi dinlăuntru.