Avraam și Isaac, tatăl și fiul

Atunci când parcurgi fragmentul din prima carte din Biblie, Facerea, despre jertfa Patriarhului Avraam, chemat de Dumnezeul său unic să îl jertfească pe unicul său fiu, Isaac, pe muntele Moria, te șochează, în primul rând, tema credinței (Facerea 22). Și aceasta pentru că Dumnezeu promisese omului Avraam că va deveni tată a mulțime de popoare. Promisiunea lui Dumnezeu a devenit numele nou al lui Avraam. Un bărbat la bătrânețea sa lucidă își schimbă numele și devine el însuși promisiunea de a fi tată, care dincolo de numele său nou primește și un conținut, atunci când, în urma cuvântului-promisiune de la Stejarul Mamvri, i se va naște un fiu (Facerea 18). Numele tatălui are sens în relație cu fiul său, nu în sine.

Proba credinței lui Avraam de a-și jertfi propriul copil devine proba propriului nume, a propriei vocații, a propriei iubiri paternale, în care un tată are de ales între o credință personală percepută ca irațională (un cuvânt de la Dumnezeu care îi contrazice numele dat de Același Dumnezeu) și iubirea personală față de propriul fiu și, prin ea, propria vocație de tată de fiu și, prin fiu, tată de mulțime de popoare. Cuvântul se referă și la propria jertfire de Avraam, așa cum toate jertfirile de părinți sunt jertfiri și de copii. Atunci, la început, pe muntele jertfei pregătite cu greutate în credință, atunci când cuțitul se pregătea să intre în trupul copilului, intrase cu mult mai înainte în inima vie a omului devenit tată.

Dar percepțiile modernilor asupra acestei narațiuni dramatice nu pun în prim plan și experiența celui mic, a unui copil care urmează calea tatălui său, o cale pentru unii adulți irațională, dar pe care, oricum, un copil nu o poate percepe nici ca rațională, nici ca irațională, pregătind o jertfă nouă pe un munte nou, o jertfă care nici nu exista, dar care simțea că devine el însuși, căci purta în spate lemnele unei cruci pe care nu o putea numi..., niște lemne adunate care devin cruce pe spatele lui, pe care o simte cum se unește cu propria carne, sub greutatea acelorași întrebări: De ce? Poate fi Dumnezeul tatălui meu așa? Ce sens are credința tatălui meu? Voi asculta..., dar ce se va întâmpla cu mine? Asta înseamnă să fii tată? ­Oare, mă iubește? Oare, mă mai iubește? Îl iubește pe Dumnezeu mai mult decât pe mine? Am greșit cu ceva? Doar câteva întrebări vechi și noi, care sunt, de fapt, cuie ce intră adânc în fiecare trup de copil, întrebări care ne răstignesc devenirile, legându-ne viața de același scenariu în care ajungem să credem că nu suntem iubiți și în care iubirea este atât de confuză.

Dar micul Isaac nu ar fi trebuit să se îndoiască de iubirea tatălui. Dumnezeu Însuși spusese: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu!” (Ieșirea 22, 2). Dar cum poate un copil să descifreze pentru el însuși iubirea tatălui din mărturia unui Dumnezeu pe care nu Îl înțelege, un Dumnezeu care încă nu îi vorbește lui, un Dumnezeu al tăcerii, înțeles ca atare în tăcerea tatălui? Pentru copil, Dumnezeu era încă un Dumnezeu necunoscut, iar cel mic nu avea la dispoziție decât relația dintre tatăl încercat și el însuși, în pragul unei experiențe de abandon - din cunoștința mea, primul din Biblie -, tradusă în multă tăcere și în întrebări cu răspunsuri amânate: Tată!, Ce este, fiul meu? Iată, foc și lemne avem, dar unde este oaia pentru jertfă? Fiul meu, se va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale...

Am întâlnit de atâtea ori acest dialog neterminat între tați și fii, între mame și fiice:
- Tată!, - Ce este, fiul meu?,
- ­Mamă!, - Ce este, fiica mea?..., în care oamenii nu puteau numi fricile și marele necunoscut din viețile lor, nu puteau exprima credințele care le animau sufletele și nici să vină cu un alt răspuns viabil, decât propria ­tăcere. Este multă tăcere în familiile noastre, care conține la rândul ei multe neputințe, mult blocaj, mult necunoscut, multă frică. Dar, în egală măsură, am observat că această tăcere poate fi și o formă de iubire, de jertfire, o modalitate de a merge înainte pe calea cre­dinței pe care nu o poți explica rațional copilului - nu o poți explica nici pentru tine -, dar o poți doar trăi tu, în propria ta tăcere, acea tăce­rea-neputință care, prin cre­dință, devine tăcere-mărturie, tăcerea din Sfânta Sfintelor, locul adânc al Templului în care intra arhiereul o dată pe an și în care domneau tăcerea, întunericul, sfințenia.

„Apoi și-a întins Avraam mâna și a luat cuțitul, ca să junghie pe fiul său” (Facerea 22, 31). Copiii cresc cu credința că părinții lor sunt perfecți, ceea ce nu este adevărat, iar atunci când ajung să conștientizeze acest adevăr își refac sistemul de valori, crezând că părinții le-au făcut rău, ceea ce din nou nu este adevărat. Sau că au vrut să le facă rău. Deși există ceva din eșecul fiecărei generații prezent în generația următoare, ca o expresie a faptului că nu suntem deplini nici în actul de iubire paternă sau maternă, niciodată părinții nu vor să facă rău. Cea mai mare dragoste de pe pământ e dragostea de mamă. Susținută de cea de tată. Și nici Avraam, când a ridicat cuțitul, nu a vrut să facă rău, deși, din afară, așa se vede. Părinții greșesc, deși ­iubesc, sau tocmai pentru că iubesc cu toată firea lor, ajung să îi atingă pe cei mici exact acolo unde cei mari nu își înțeleg limitele, dincolo de conștient și rațional. La gra­nițele ființei noastre, copiii noștri reu­șesc în fiecare generație să atingă coarda sensibilă a limitelor, căci tocmai aceste limite ale noastre ies la suprafață când devenim părinți, când vedem că facem aceleași greșeli ca și cei pe care i-am judecat noi înșine mai înainte. Reluăm ceea ce ne-a rănit și nu știm de ce ridicăm mereu tonul atunci când impunem limite sau de ce ridicăm din nou cuțitele argumentelor sau ale cerințelor, îmbrățișând mai rar și uitând să le spunem, pe lângă poveștile de seară, și povestea în care chiar ei sunt cei iubiți. Și credem că, deși nu suntem perfecți, de data aceasta va fi mai bine. Singura dată când a fost (mai) bine, a fost când Dumnezeu Însuși (Îngerul Domnului în textul biblic) a oprit ciclul cuțitelor ridicate și a tradus iubirea de Dumnezeu și de propriul copil - gândită de moderni în antiteză -, ca un proces de trecere de la frică, neînțelegere, căutare, interiorizare, durere și spe­ranță, la înviere. Cât de mult nu se regăsesc relațiile noastre cu pă­rinții noștri în aceste trepte de treceri (Paști) de la frică la înviere!

Din exegeza Sfântului Ioan Gură de Aur la fragmentul din Facerea 22, înțelegem că, prin porunca aparent absurdă a jertfirii propriului copil, Dumnezeu a vrut să arate, de fapt, cum poate să crească în inima unui drept focul iubirii. „Porunca depășește firea omenească [...], îi aprinde și mai mult flacăra, ațâță și mai mult cuptorul dragostei, pe care o avea dreptul Avraam pentru fiul său Isaac” (PSB 23, 147). Din chinuirea interioară a unui părinte care își trece prin inimă cuțitul unei jertfe de credință și dragoste, prin tăcere și prin ascultarea credinței, se ajunge la împlinirea acelei iubiri și la învierea în care cel mic reușește să Îl cunoască pe cel cu care tatăl lui vorbea. Este pentru prima oară când cel mic devine martor al credinței tatălui, cu prețul propriei lui învieri. Ca preot am întâlnit tați și mame care trăiesc experiența acelorași treceri interioare, de la iraționalul cre­dinței la învierea cunoașterii. Știu că nu e ușor, nu doar pentru familiile de astăzi. Nu a fost ușor niciodată. Acum doar pare mai greu ca oricând. Dar în toate poveștile de reîntâlnire între generații vom regăsi același parcurs, cu multă tăcere și cu inima aprinsă pentru dorul ca cel mic să ajungă el însuși la aceeași tăcere, tăcerea nejudecății și a iertării tatălui, a mamei și de sine.