Avva Achilas şi logica dragostei
Avva Achilas este un pustnic din Patericul egiptean despre care avem foarte puţine informaţii biografice certe. Probabil că a făcut parte din generaţia părinţilor Arsenie şi Agathon. Prima apoftegmă din cele care îi sunt dedicate lasă să se întrevadă un bun pedagog şi un psiholog foarte fin. Despre ce este vorba?
Pustnicul primeşte vizita altor trei călugări, dintre care unul nu avea nume bun. Fiecare dintre cei trei cere bătrânului să îi facă un năvod, pe care să îl păstreze ca pe o binecuvântare de la el. Pe primii doi, oameni cuminţi, aşezaţi, cu toate în cea mai bună rânduială, îi refuză. Avva era prea ocupat. Nu avea timp. Când al treilea, cel urmărit de prostul renume, îi cere acelaşi lucru, să-i facă un năvod, Achilas se supune, spre surpriza cuminţilor. Iată şi cum se explică: „Pe voi v-am refuzat şi nu v-aţi mâhnit, pentru că nu am timp. Acesta însă, dacă-l refuz, va spune: A auzit bătrânul de păcatul meu şi de aceea nu a vrut să îmi facă. Şi îndată rupem legătura! I-am ridicat sufletul, pentru ca un asemenea om să nu fie copleşit de întristare!“
Din nou, logica părinţilor din pustie nu se potriveşte cu logica lumii. Legile dragostei merg adesea împotriva legilor dictate de minte. Am putea zice ca avva Achilas este un bun pedagog şi psiholog, după cum o dovedeşte prima dintre povestirile care îi sunt dedicate în Patericul egiptean. Totuşi purtarea acestui pustnic nu este nici pedagogie, nici psihologie, ci este manifestarea firească a dragostei. Dragostea autentică, atunci când te pătrunde până la ultima fibră, modifică raportarea la lume şi la ceilalţi. Aduce un plus de atenţie şi de grijă, mai cu seamă faţă de aceia care cu uşurinţă pot fi răniţi. Acesta este cazul călugărului care păcătuise şi care, în loc să fie mustrat şi lepădat de ceilalţi, primeşte din partea avvei Achilas o atenţie aparte. Nu este răsplătită virtutea celor cuminţi, ci i se întinde discret o mână celui căzut. Iar atitudinea este adânc evanghelică. Nu degeaba Hristos Şi-a petrecut mult din timpul său pământesc alături de plebea societăţii, de vameşi, păcătoşi şi curve.
Scena relatată în Pateric, privindu-l pe avva Achilas, aminteşte de pilda fiului risipitor din Evanghelie. Se aseamănă prin faptul că arată cum dragostea abundentă a Tatălui se revarsă şi asupra celor păcătoşi. Dragostea paternă este o chemare insistentă şi eficientă la pocăinţă. De aceea, în pilda fiului risipitor, întoarcerea este marcată de junghierea viţelului îngrăşat. Risipă a dragostei, în vreme ce fiul rămas acasă nu s-a bucurat niciodată de aşa ceva. La fel şi călugărul păcătos este singurul căruia avva îi face un năvod, nu şi celorlalţi, drepţilor. Iar năvodul nu i-l face ca să răsplătească păcatul, ci ca să-l întărească în pocăinţă. Să-i arate solidaritate. Să-l menţină în comunitate şi mai ales în comuniune. Are deci o înţelegere aparte pentru fragilitatea celui care, după căderea în păcat, nu a apucat să se întărească, să se consolideze în bine.
Diferenţa faţă de pilda evanghelică a fiului risipitor este că în Pateric cei doi bătrâni cărora nu le este îndeplinită dorinţa de a primi un năvod din mâinile avvei ca binecuvântare nu se smintesc, ba dimpotrivă, se folosesc atunci când li se explică de ce au fost refuzaţi.
Suntem lăsaţi să vedem în această poveste patericală că ridicarea din păcat, creşterea duhovnicească, implică întreaga comunitate. Comuniunea cu ceilalţi întru nevoinţa duhovnicească este crucială. Acesta este argumentul avvei Achilas. Îi face năvodul călugărului păcătos pentru ca acesta să nu fie tentat să rupă comuniunea cu ei şi să se piardă în singurătate şi disperare. Importante sunt atenţia la mişcările sufleteşti ale celorlalţi şi grija faţă de ele. Dragostea îţi impune să nu răneşti şi pe cât îţi stă în putere să mângâi. Ceea ce face şi avva Achilas, care zice: „I-am ridicat sufletul pentru ca un asemenea om să nu fie copleşit de întristare“.