Avva Sisoe despre paza limbii
Retragerea practicată de părinții pustiei implica nu doar ieșirea din lume, intrarea în deșert, ci și intrarea în sine, limitarea contactelor cu oamenii, pentru a se putea dedica întru totul lui Dumnezeu. Relațiile cu oamenii nu sunt în sine o problemă, dar sunt un prilej de ispită, pe care părinții încearcă să îl evite. Iar în întâlnirile dintre oameni, ispita cea mai frecventă, căreia îi și putem cădea pradă cu prea multă ușurință, este vorba goală, în deșert, fără rost ori poate chiar încărcată de răutate sau patimă.
Avva Sisoe, la bătrânețe, zicea: „Crede-mă, am treizeci de ani de când nu mă mai rog lui Dumnezeu pentru păcate, ci-i zic: Doamne Iisuse, apără-mă de limba mea! Și, până acum, în fiecare zi cad din pricina ei și păcătuiesc”.
În afara celor care trăiesc în recluziune totală, chiar monahii din deșert aveau o minimă viață socială. Iar viața socială are în miezul ei dialogul. Oamenii vorbesc pentru a comunica informații, dar mai ales pentru a fi împreună. Iar dialogul e un joc din cale afară de complex. E un teren mișcător, în care patimile, fragilitatea, dorințele ori frustrările noastre ies repede la iveală. De aceea să te păzești curat de orice vorbă în deșert este extrem de dificil.
S-ar putea părea că, odată cu trecerea timpului, devine mai ușor să îți păzești limba. Avva Sisoe infirmă cu mult realism și curaj o asemenea iluzie. Se prea poate ca simpla înșiruire a anilor, îmbătrânirea efectivă să nu ajute prea mult. Pe de o parte îți scade energia, dar îți scade și interesul pentru ce ar avea ceilalți de spus, se atrofiază curiozitatea. Dacă la tinerețe se poate întâmpla să taci din timiditate, ori frică, la bătrânețe receptivitatea scade și începi să crezi că lumea întreagă ar trebui să te asculte.
Există un pericol care îi pândește și pe preoți, pe duhovnici și pe îndrumătorii spirituali în general. Mereu există sete pentru cuvinte existențiale (chiar dacă rar se întâmplă ca ele să fie cu adevărat luate în serios). Setea îi poate împinge pe cei întrebați să vorbească mai mult decât îi îndeamnă Duhul, ori poate chiar mai mult decât știu. Cu cât deschiderea este mai mare, cu atât vulnerabilitatea crește și implicit posibilitatea de a răni.
Avva Sisoe s-a rugat timp de 30 de ani să fie păzit de limba lui și, cu toate acestea, zice ca a căzut mereu. Teribil avertisment adresat lumii noastre, care între numeroasele suferințe ale ei, numără și excesul de cuvinte, multe dintre ele goale. Poate că acest gând al bătrânului care reverberează până azi va putea crea mici oaze de liniște în jurul celor care se luptă să își păzească limba.