Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina › Opinii › Repere și idei › Binele care pleacă pe ascuns

Binele care pleacă pe ascuns

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 13 Octombrie 2026

Sfântul Marcu Ascetul spune adesea lucruri care te provoacă la meditație și care te pot neliniști. Zice: „Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire, și pleacă pe ascuns de la cei nemulțumitori, nerecunoscători și leneși.”

Prima parte ne este foarte cunoscută. Știm că tot binele vine de la Dumnezeu. Gândul acesta este familiar. Și totuși, chiar dacă tot binele vine de la Dumnezeu, uneori simțim că este insuficient. Aici vine a doua parte a afirmației, care este surprinzătoare. Binele vine de la Dumnezeu, dar și pleacă. Pleacă pe ascuns, de la oameni care au anumite caracteristici.

Binele este în mod fundamental discret. Lucrează fără surle și trâm­bițe și pleacă la fel. Pe ascuns, cum subliniază Marcu Ascetul. O sub­ți­e­re lentă, pe care o observi abia târziu, când constați că rugăciunea a devenit searbădă, că bucuria s-a stins, că oamenii din jur au încetat să îți mai spună ceva.

Nemulțumirea lucrează prima. Omul nemulțumit recunoaște adesea că a primit ceva, apoi mută ­imediat privirea spre ce i-a lipsit, spre ce ar fi putut fi altfel, spre dis­tanța dintre darul primit și aștep­tarea pe care și-o făcuse. E un soi de orbire selectivă: vede binele, îl atinge, îl cântărește și îl lasă să treacă mai departe. Darul are nevoie de un loc în care să se așeze, iar în sufletul nemulțumit locul acela e deja ocupat de absența a altceva.

Nerecunoștința are altă natură. Aici omul poate fi chiar mulțumit de ce are, însă nu mai face legătura între darul pe care îl ține în mână și Cel de la Care vine. Îl folosește ca pe o realizare proprie sau ca pe un dat neutru al lumii. Uită, așadar, ceva mult mai adânc decât formula de mulțumire: uită însăși structura realității, felul în care ­lucrurile se țin. Darul trăiește ­dintr-o relație și presupune o direc­ție, un de la și un către.

Leneșul poate fi recunoscător, poate fi mulțumit, și totuși nu face nimic cu ceea ce a primit. Binele nelucrat seamănă cu o sămânță ținută în buzunar: rămâne întreagă, rămâne a ta și se usucă. Darurile duhovnicești au nevoie să fie puse în mișcare ca să rămână vii. Despre asta vorbește și pilda talanților, în care talantul îngropat se dovedește pierdut tocmai în clipa în care stăpânul cere socoteală. Un depozit inert nu se păstrează la nesfârșit.

Sfântul Marcu Ascetul nu spune că Dumnezeu este Cel care îi pedepsește pe cei nemulțumitori, nerecunoscători și leneși. Spune doar că binele pleacă, așa cum se scurge căldura dintr-o casă fără uși și fără ferestre. Binele rămâne la noi și sporește doar dacă îl observăm pe el și sursa lui și dacă îl punem în lucrare, înmulțindu-l.

Citeşte mai multe despre:   Sfântul Marcu Ascetul