Binele care pleacă pe ascuns

Sfântul Marcu Ascetul spune adesea lucruri care te provoacă la meditație și care te pot neliniști. Zice: „Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire, și pleacă pe ascuns de la cei nemulțumitori, nerecunoscători și leneși.”

Prima parte ne este foarte cunoscută. Știm că tot binele vine de la Dumnezeu. Gândul acesta este familiar. Și totuși, chiar dacă tot binele vine de la Dumnezeu, uneori simțim că este insuficient. Aici vine a doua parte a afirmației, care este surprinzătoare. Binele vine de la Dumnezeu, dar și pleacă. Pleacă pe ascuns, de la oameni care au anumite caracteristici.

Binele este în mod fundamental discret. Lucrează fără surle și trâm­bițe și pleacă la fel. Pe ascuns, cum subliniază Marcu Ascetul. O sub­ți­e­re lentă, pe care o observi abia târziu, când constați că rugăciunea a devenit searbădă, că bucuria s-a stins, că oamenii din jur au încetat să îți mai spună ceva.

Nemulțumirea lucrează prima. Omul nemulțumit recunoaște adesea că a primit ceva, apoi mută ­imediat privirea spre ce i-a lipsit, spre ce ar fi putut fi altfel, spre dis­tanța dintre darul primit și aștep­tarea pe care și-o făcuse. E un soi de orbire selectivă: vede binele, îl atinge, îl cântărește și îl lasă să treacă mai departe. Darul are nevoie de un loc în care să se așeze, iar în sufletul nemulțumit locul acela e deja ocupat de absența a altceva.

Nerecunoștința are altă natură. Aici omul poate fi chiar mulțumit de ce are, însă nu mai face legătura între darul pe care îl ține în mână și Cel de la Care vine. Îl folosește ca pe o realizare proprie sau ca pe un dat neutru al lumii. Uită, așadar, ceva mult mai adânc decât formula de mulțumire: uită însăși structura realității, felul în care ­lucrurile se țin. Darul trăiește ­dintr-o relație și presupune o direc­ție, un de la și un către.

Leneșul poate fi recunoscător, poate fi mulțumit, și totuși nu face nimic cu ceea ce a primit. Binele nelucrat seamănă cu o sămânță ținută în buzunar: rămâne întreagă, rămâne a ta și se usucă. Darurile duhovnicești au nevoie să fie puse în mișcare ca să rămână vii. Despre asta vorbește și pilda talanților, în care talantul îngropat se dovedește pierdut tocmai în clipa în care stăpânul cere socoteală. Un depozit inert nu se păstrează la nesfârșit.

Sfântul Marcu Ascetul nu spune că Dumnezeu este Cel care îi pedepsește pe cei nemulțumitori, nerecunoscători și leneși. Spune doar că binele pleacă, așa cum se scurge căldura dintr-o casă fără uși și fără ferestre. Binele rămâne la noi și sporește doar dacă îl observăm pe el și sursa lui și dacă îl punem în lucrare, înmulțindu-l.