Zbor spre tăriile veșniciei după plinirea datoriei

Era Sânt Ilie și două făpturi, cărora în viață le fusese pravilă plinirea datoriei, se duceau spre izvoarele lor, acolo unde se iviseră în lume, una cu baștina în acel sălaș, din coperișul României, de la Sinăuți, Botoșani, tatăl, cealaltă ființă, animată de același simțământ, fiica, născută în 3 septembrie 1970 la Râșca chinoviei voievodale, se socotea, la rându-i, boțul de humă al toposului părintelui ei. Se sculaseră dis-de-dimineață aidoma înaintașilor pe care-i chema țarina. Pe Ioan Țicalo, dascălul paradigmatic al lumii satului românesc, și pe fata lui, Mihaela Grădinariu, admirabil apostol și pildă de jertfire pentru propășirea vetrei odrăslitoare, îi ducea spre acele colnice septentrionale „cântecul amintirii”. Părintele lui Ioan, și bunicul patern al Mihaelei, se numea Ilie și chiar dacă cerul s-ar fi surpat cu ploaia cea amarnică în acea zi, în care mai umbla pe cer carul de foc al Prorocului, ei luau calea Sinăuților, a țintirimului spre a îngenunchea la mormânt de strămoși și a le mărturisi chiar tăcând: „Nu te-am uitat, suntem cu tine și cu toți cei dragi din neam, psalmodiind iubirea ce nu-și stinge jăratecul.” Nu era vremea cu totul neprielnică de Sânt Ilie din ist an, dar pelerinii porniseră la drum cu osteneala unor suferințe fără leac, care-i strângeau aidoma zidului din care glăsuia jeluitor Ana lui Manole. Aveau în față o misiune sfântă și, cum, necum, se cerea negreșit rostuită. Și întocmai se întâmplase, așa cum îmi scria negru pe alb în seara zilei de 20 iulie 2026 Mihaela în misiva trimisă după întoarcerea acasă, în „Poiana lui Ioan”, cum zugrăvește scriitorul Ioan Țicalo în cartea sa de debut din 2002 mirabila Râșca, tărâm fabulos, ce era pentru dânsul precum Macondo lui Gabriel Garcia Marquez din al său „Un veac de singurătate”, sau alte ținuturi mitice ale scriitorilor sud-americani. „... astăzi s-au rânduit toate așa cum se cuvenea. Drumul lung. Grija de tata. Ploaie rece și rea, pe câteva rânduri. Oboseală mare. Dar peste toate bucuria datoriei împlinite. A legăturii neîntrerupte...”.

Și odată cu bucuria datoriei săvârșite a sunat pentru cei doi ornicul plecării. Zburat-au pe cer ca niște cocori spre țările calde, unul în ziua de miercuri, 7 octombrie, Ioan, și joi, 8  Brumărel, Mihaela. Părăseau pământul, îndurerând semenii pe care îi iubeau ca pe aproapele și aceștia asemenea pe ei, dar o puteau face cu sentimentul îndreptățit întru totul că se dăruiseră trup și suflet misiunii lor, făptuită cu exemplaritatea „oamenilor între oameni”. Trăiseră dogorâtor clipa și o însemnaseră cu lucrarea cea roditoare, să nu se lepede, având ca deviză rostirea poetului de la Hordou: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria și-amarul-/ În ranele tale durutul sunt eu,/ Și-otrava cu tine o beu/ Când soarta-și întinde paharul./”

Așa simțind, astfel trăind, s-au statornicit la Râșca, la sfârșitul anilor ’60 ai veacului trecut, după terminarea facultății, Zenovia Apostol, nume parcă predestinat, de loc din această așezare, și Ioan Țicalo; tânără pereche, aspirând și izbutind să fie apostoli ai satului, să lumineze prin harul și devotamentul lor generațiile cele noi și să le ofere o pildă a iubirii de glie și a statorniciei slujirii unui ideal. Au prins amândoi rădăcini și nu i-a bătut gândul, deși se distinseseră ca modele haretiene de oameni ai catedrei, să plece în altă parte. Aici era rostul lor. În acest duh o crescuseră și pe copila lor, Mihaela, o plămadă în care înflorea sensibilitatea mamei, împletindu-se cu înțelepciunea de gânditor vechi a tatălui. Semințele pe care cei doi vocaționali educatori le-au semănat în vlăstarul adus pe lume au rodit îmbelșugat. Într-o vreme când se pleca din lumea satului, Mihaela, la finalizarea studiilor universitare de litere și teologie la Iași, s-a întors la baștină, în Râșca, alături de soțul ei, părintele Stelian Grădinariu. Începeau sacerdotal oficierea la catedră, la Școala din Râșca, și urzeau cu dragoste și iscusință o comunitate în jurul unei bisericuțe ca din răzoare, cea de la Jahalia, un sătuc al comunei, căruia, prin lucrarea lor, avea să i se ducă vestea, vestea cea bună, în tot largul zărilor. Prin cânt „Țărăncuțele de la Jahalia”, una dintre formațiile ctitorite de cei doi în comuna Râșca, alături de corul bărbătesc „Flori de măr”, nu doar desfătau suflete, ci creau o stare de spirit și dovedeau minunat că zăcămintele ruralității noastre nu se epuizaseră. Existau și trebuia să fie scoase la lumină. De cine? De niște prețuitori ai acestor bogății, cum a fost Mihaela Grădinariu, care n-a ostenit o clipă să zidească în copiii satului și în toată suflarea acestor binecuvântate pământuri. A fost fermentul ce-a dus la freamătul cel tonic al vieții, una pornită să curgă în vaduri repezi. Și acest colț de Românie a dat, printr-o asemenea jertfă, unul din exemplele pilduitoare, doveditoare a faptului că România își poate redobândi zâmbetul.

N-a fost ușor nici pentru Zenovia și Ioan, la fel cum simplu nu a avut cum fi nici pentru Mihaela și Stelian. Dar nu s-au resemnat și au ars în focul dogorâtor al pasiunii și al biruirii resemnării, care ucide atâtea bune intenții. E drept au avut și norocul unui primar, Ionuț Andreica, cutie de rezonanţă și factor de coagulare a unui climat fertil și prielnic eflo­rescențelor. Însă hotărâtoare a fost neadormita vrere de emancipare spirituală. Ioan și Mihaela au avut multe daruri și ei și-au dorit, din același impuls interior al datoriei, să înmul­țească talantul. Acesta era cuvântul în odăjdiile căruia surprindeau o lume, așa cum o receptau ei și o tâlcuiau înconjurimii omenești în cheie proprie. Ioan se manifesta în postura de povestitor magic și de fin hermeneut al textului literar. Debutul său s-a petrecut târziu, în 2002, cu o carte de povestiri și a fost urmat de câteva romane de povestaș din spița lui Creangă, cu ingredientele contemporaneității. A dat și două studii de referință în eminescologie, glosând despre „Eminescu - poetul nea­mului românesc” și cu privire la „Instrumentele muzicale și poetice din opera lui Eminescu”. Tatăl și fiica pășeau parcă împreună. Și Mihaela a debutat tot spre miezul existenței. Arghezian. Se petrecea în 2012, cu un volum de poezie, „Biserica de cuvinte”, care, la fel cu următoarele cărți, până la ultima, premonitorie, „Vin­decă-mă, moarte, de viață, cu un poem”, Editura Junimea, 2023, au revelat un discurs liric de o originalitate cuceritoare, ce-și trage sevele din arta de inegalabil orfevrier al verbului. Nu mai puțin importante sunt con­tribuțiile sale în domeniul criticii și istoriei literare, ce au impus-o ca pe una dintre exigentele și respectatele voci ale criticii într-o vreme de eclipsă a acestui atât de prețios exercițiu de decantare a valorilor autentice. Descoperirea și afirmarea sa se datorează dascălilor de la Universitate, Elvira Sorohan și Mircea Ciubotaru, din perioada masteratului și doctoratului în Litere. Aceștia, remarcându-i talentul viguros și atât de personal, au dus-o în redacția revistei „Cronica veche”, unde poetul Nicolae Turtureanu i-a dat creditul de care avea trebuință pentru afirmare. Acestei perioade i-a succedat o alta, la fel de fertilă, la lunarul „Expres cultural”, de sub conducerea poetului Nicolae Panaite.

„Zboară cruce, de pe cruce,/ Că mâncare ți-oi aduce, Numai litere năuce,/ Gând flămând să mă apuce,/ Firmituri să mă împartă,/ Între-o soartă și-altă soartă,/ Între cerul de sub tină/ Și a orbilor lumină,/ Între cerul de sub prag/ Și pleoapa dragului-drag.../ Uite, nici măcar sub cruce,/ Nu-i lumină, când m-oi duce,/ Că lumina-i strecurată/ Prin aripi de înger-tată,/ Că lumina-i ban la vamă/ Din salbă de înger-mamă,/ Că lumina-i neagră corbă,/ Flămânzind pe lâng-o vorbă.../ Zboară cruce, numai zboară,/ Peste o cruce-luminioară.../”. Crucile din stihurile Mihaelei Grădinariu străjuiesc în cimitir la căpătâiul ei și al tatălui Ioan. Cu datoria plinită, doar sufletele lor au părăsit în zbor, unul după altul, lumea pământeană și au urcat la ceruri. Trag nădejde să găsească loc de întemeiere în cetele îngerești, că îngerești fost-au isprăvile lor printre noi. Pururea să le fie amintirea.