Cuvânt bun răspuns‑a inima mea

La începutul Postului Nașterii Domnului din anul 1996, când zilele toamnei se împuținau, iar Biserica se pregătea pentru întâmpinarea Pruncului dumnezeiesc, o femeie credincioasă și plină de bunătate se strămuta în casa de lut a strămoșilor. Avea aproape 87 de ani. Era Irina, bunica mea, al cărei chip a rămas în amintire învăluit în lumina unei vieți încercate, în care credința și grija pentru cei apropiați prinseseră rădăcini adânci, de neclintit sub asprimea vremurilor.

O astfel de pomenire trezește recunoștința pe care cuvintele o cuprind cu anevoie. Înaintea amintirii lor, inima se pleacă asemenea, iar gândul se întoarce spre mărturisirea psalmistului: „Cuvânt bun răspuns‑a inima mea; grăi‑voi cântarea mea Împăratului” (Psalmul 44, 1).

Dintr‑o mișcare lăuntrică a iubirii se naște și dorința de a aduna câteva mărturii despre o femeie simplă, pentru ca trecerea grăbită a anilor să nu le acopere cu praful greu al uitării. Căci a povesti despre cei trecuți dincolo nu este o simplă privire aruncată în trecut, ci o chemare a lor în lumina neînserată a iubirii care nu cade niciodată...

Se născuse în vremurile aspre de la începutul veacului al XX‑lea (1909), la numai doi ani după marea răscoală din 1907, când lumea satelor era frământată de neînțelegerile dintre boieri și cei care munceau din greu pământul. La Rădășeni, în județul Suceava, tensiunile nu cunoscuseră amploarea celor din alte ținuturi ale Moldovei, însă neliniștea vremii ajungea și aici, ca un vânt rece strecurat în inimile celor oropsiți. Dincolo de așezarea tihnită a satului, viața își avea poverile ei, purtate de oameni cu trudă și cu nădejdea rugătoare a zilei de mâine.

Venise pe lume în familia Andron, într‑o casă cu mulți copii. Din mărturiile celor care încă își mai aminteau de el, tatăl, Vasile, era un om gospodar și foarte harnic, deprins să înfrunte greutățile prin muncă stăruitoare. Crescuse mulți copii, purtând răspunderea unei familii numeroase, în acea rânduială a satului în care pâinea se dobândea cu sudoare, iar fiecare zi cerea răbdare și putere sufletească. Mama, Catinca, provenea din familia Dominte.

Casa părintească se afla pe drumul care urca dinspre biserica voievodală a lui Ștefan Tomșa către drumul național de deasupra satului, care lega Romanul de Humor și de alte locuri importante ale ținutului. Acolo, între biserică, gospodărie și căile pe care oamenii porneau către rosturile lor, se afla locul începuturilor sale, un spațiu în care rugăciunea se împletea zilnic cu rânduiala pământului. Părea că însăși așezarea casei îi învăța pe cei care locuiau în ea o taină simplă: să nu despartă niciodată truda palmelor de privirea înălțată spre cer.

Privit peste ani, acest petic de lume păstrează căldura unei obârșii, adunând pași, nume și vieți pe care timpul le‑a îndepărtat odată cu trecerea timpului.

Bunica a crescut înfrățită cu dreapta credință, cu lucrarea pământului și cu grija față de familie. Acestea au alcătuit țesătura trainică a existenței sale: credința îi deschidea zarea nădejdii, munca îi cerea întreaga putere, iar iubirea pentru ai săi dăruia rost ostenelilor, transfigurând oboseala în jertfă. A cunoscut din plin încercările vieții, suferințele care se așază în om și pe care, uneori, numai Dumnezeu le cunoaște întreaga greutate, căci durerile cele mai profunde se plâng doar în tăcere, departe de privirile lumii.

În anul 1936 s‑a căsătorit cu Grigore Ancuța. Anii petrecuți împreună aveau să fie puțini, un scurt popas de seninătate înaintea vijeliei. La începutul lunii noiembrie 1942, războiul l‑a smuls din mijlocul familiei și l‑a purtat departe de casă. A luptat mai întâi la Cotul Donului, iar drumul său de ostaș avea să ajungă, mai târziu, până în Munții Tatra. Acolo și‑a găsit sfârșitul, căzând ca un erou și fiind înmormântat în cimitirul de la Zvolen, în Slovacia, departe de pământul natal și de cei care îi păstrau numele în inimă. Rămâneau în urmă o tinerețe frântă mult prea devreme și o așteptare sfâșietoare, care avea să bată la porțile casei din Rădășeni zeci de ani la rând.

Adevărul despre această ultimă parte a vieții sale a rămas însă, vreme de multe decenii, necunoscut familiei. La un an după plecarea lui pe front, bunica Irina primise înștiințarea că soțul ei murise la Cotul Donului. Așa s‑a întipărit vestea în memoria celor de acasă, legând pentru totdeauna, în cugetul lor, numele lui Grigore de locul acelei cumplite încleștări. Memoria familiei l‑a așezat și l‑a plâns acolo, printre zăpezi, în vreme ce el își ducea mai departe crucea, printr‑o suferință rămasă până la capăt doar între el și Dumnezeu.

Cercetările pe care le‑am făcut mai târziu în arhivele militare au adus la lumină o altă desfășurare a faptelor. Deși familia fusese înștiințată despre moartea lui, bunicul supraviețuise și fusese spitalizat vreme de aproape un an. După aceea, revenise în rândurile oștirii și își continuase drumul ostenitor până în Munții Tatra. Între vestea ajunsă acasă și sfârșitul său adevărat se întinsese, așadar, un timp de suferință și de luptă despre care cei dragi nu știuseră nimic. În această despărțire dintre ceea ce trăia el și ceea ce credea familia se ascunde una dintre durerile mute ale războiului: oameni încă vii, plânși ca morți, și case în care adevărul nu mai găsea la timp calea de întoarcere.

Am descoperit aceste lucruri abia în anul 2023, cu puțin timp înainte ca mama mea să treacă la cele veșnice. Bunica plecase demult din această lume fără să fi aflat adevărul despre ultimii ani ai soțului său. Nici cea mai mare parte a familiei, strămutată între timp în veșnicie, nu ajunsese să‑l cunoască. Documentele au întregit târziu istoria bunicului, lăsând în urmă durerea că această lumină nu mai putuse ajunge și la cei care o așteptaseră, poate fără să știe, o viață întreagă, scrutând tăcuți orizontul.

Înaintea unor asemenea destine, pomenirea capătă adâncimea unei datorii a inimii. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă „să nu încetăm să îi ajutăm pe cei morți și să aducem rugăciuni pentru ei” (Omilii la Epistola I către Corinteni 41).

Numele bunicilor mei, Irina și Grigore, se întâlnesc în rugăciune, acolo unde încredințăm milostivirii lui Dumnezeu tot ceea ce istoria a risipit, tot ceea ce suferința a învăluit în tăcere și ceea ce iubirea noastră păstrează încă netrecător...

Rămasă cu trei copii la o vârstă tânără, bunica a trebuit să adune în suflet puterea de a merge mai departe, purtând deopotrivă durerea despărțirii și grija pentru cei mici, fără a lăsa disperarea să‑i umbrească casa. S‑a recăsătorit cu Toader Agrumăzascăi, iar din această căsătorie s‑au născut alți trei copii. Viața îi cerea din nou osteneală, răbdare și dăruire, iar ea își urma rostul cu statornicia oamenilor pentru care iubirea de familie se măsoară în grija fiecărei zile.

Toată viața a rămas credincioasă Bisericii, tradiției locului, familiei și rudeniilor, altădată atât de numeroase. Legăturile dintre oameni aveau căldura unei apropieri sincere, întreținute prin vizite, prin ajutor și prin bucuria de a sta împreună. Din anii copilăriei îmi amintesc ograda și casa bunicilor pline de oaspeți, mai ales duminica și în sărbători, dar și în zilele obișnuite, când vremea bună îi aducea pe oameni unii în calea altora. Rude, cumetri și vecini le treceau mereu pragul, fie și numai pentru câteva clipe. Rudenia de sânge și înrudirea spirituală alcătuiau în jurul casei o familie lărgită, ale cărei fire se împleteau în întâlnirile simple, dar esențiale ale vieții.

Păstrez în minte mărturia preotului Marian Ionel, originar din Rădășeni, mai mare decât mine cu vreo zece sau doisprezece ani. Îmi spunea odată că, venind adeseori în casa bunicilor mei, nu plecase niciodată fără să fi fost omenit cu ceva: un pahar cu vin, o dulceață ori bucate, atunci când ceasul și împrejurarea le cereau. În amintirea lui rămăsese o ospitalitate statornică, prin care fiecare vizitator simțea că venirea sa aduce bucurie, nu povară.

Mărturia lui se întâlnește cu propriile mele amintiri. Vara, masa se pregătea sub via de la colțul casei, într‑un adăpost de frunze care îmi revine și astăzi în minte cu toată tihna lui. Aproape întotdeauna se aflau acolo oaspeți. Pe lângă casă treceau oameni din apropiere, precum tanti Maria lui Bordeanu sau cei din familia Pascal din deal, dar și călători veniți de mai departe. Între aceștia se număra un om necăjit din Tudora Botoșanilor, Neculai, care venea periodic prin Rădășeni, cerând milostenie pe la gospodăriile satului. La masa bunicilor, prezența celuilalt intra firesc în rânduiala zilei, iar pâinea împărțită făcea mai larg cercul celor apropiați. Fără să o fi spus vreodată în cuvinte, bunicii împlineau astfel îndemnul Apostolului de a nu uita primirea de oaspeți, prin care unii, neștiind, au găzduit îngeri (cf. Evrei 13, 2).

Bunica Irina avea un dar aparte pentru pregătirea bucatelor. Mă gândesc că această pricepere se formase din casa părintească, într‑o rânduială în care gospodăria se ținea cu hărnicie și cu atenție pentru fiecare lucru. Poate că Vasile și Catinca, părinții ei, avuseseră aceeași îndemânare și dragoste de a‑i omeni pe cei care le treceau pragul, transmițând acest dar mai departe, ca pe o sfântă moștenire a inimii.

Ce însemna o masă pregătită de bunica? Ciorbe, sarmale, uneori lactate și, alteori, mâncăruri cu carne. Lipsurile acelor ani își spuneau cuvântul, iar bucatele bogate și migălos pregătite își găseau locul îndeosebi către sfârșitul săptămânii, ca o încununare a zilelor de trudă. Totuși, din cele pe care le avea la îndemână, izbutea să pregătească mese a căror bunătate a rămas neștearsă, un adevărat alint al sufletului. Ciorbele ei erau, aș spune, de poveste; la fel sarmalele, varza, fasolea, pilaful, budinca cu brânză ori cea cu brânză și conopidă, plăcinte, cozonaci, pască... Toate ar fi putut sta alături de mâncărurile celor mai rafinate restaurante și ale caselor cu pretenții. În gustul lor se adunau priceperea, răbdarea și grija cu care fuseseră pregătite, o dăruire discretă prin care o îndeletnicire zilnică ajunge să vorbească despre inima omului și despre bucuria de a sluji celuilalt.

În motivaţia acestei ospitalități se aflau însă multe încercări și o necontenită chivernisire. După greutățile tinereții, o alunecare de teren o silise să‑și ridice o casă nouă, deși resursele erau modeste. A luat viața de la capăt cu cele pe care le avea, îngrijindu‑se cu mare atenție de tot ceea ce îi dăruia Dumnezeu, fără a murmura împotriva sorții, ci clădind din nou, cu mâini asprite de muncă și cu un suflet neînfrânt.

Roadele grădinii erau adunate și păstrate pentru iarnă, iar o parte dintre ele erau vândute. În anii în care avusese vacă, îngrijită cu multă luare‑aminte, laptele și brânza susținuseră, la rândul lor, gospodăria. Celelalte venituri, puține și ele, erau cumpănite cu grijă, astfel încât fiecare lucru să‑și găsească întrebuințarea și nimic să nu se risipească, într‑o cumpătare care devenise, de fapt, o formă de respect adânc pentru darurile de la Dumnezeu și pentru osteneala de fiecare zi.

Privind în urmă, mă mișcă felul în care această grijă pentru puținul avut se împăca atât de firesc cu mâna întinsă către oaspeți. Bunica știa prețul fiecărui rod și osteneala fiecărei zile. Tocmai de aceea, darul așezat înaintea celuilalt avea o căldură aparte: cuprindea ceva din munca, răbdarea și bunătatea cu care făcea loc oamenilor în viața sa. Era acel paradox dumnezeiesc în care cel care are puțin dăruiește totul, iar sărăcia materială devine izvorul unei nețărmurite bogății lăuntrice.

Din puținul chivernisit cu multă grijă, bunica rânduia, cel puțin o dată pe an, un praznic de pomenire la care se adunau mulți oameni. Era o zi întreagă de dăruire, care începea dimineața și se prelungea până seara, însuflețind casa și ograda de pași, de glasuri și de recunoștință. În jurul orei zece se așeza prima masă, pentru vreo douăsprezece persoane; apoi, aproape din oră în oră, erau așteptați alți oaspeți, care veneau să primească din darul pregătit înainte. Cei care se ridicau făceau loc celor sosiți, iar osteneala se preschimba, de‑a lungul întregii zile, în bucuria de a‑i vedea pe oameni împreună, adunați în numele celor adormiți, sub acoperământul aceleiași rugăciuni.

Pregătirile începeau înainte ca masa să fie așternută. Pâinea și făina se găseau greu, uneori lipseau cu totul. Cu stăruință, prin puținele posibilități pe care le avea, izbutea să procure făina trebuincioasă. Cu câteva zile înainte de praznic, începea să facă pâine și colaci, cozonac și plăcinte. Fiecare dintre acestea purta în sine o parte din truda ei, din grija de a ajunge pentru toți și din dorința ca nimeni să nu plece fără să fi fost omenit. Frământatul aluatului era o ofrandă, dospită cu gândul la cei ce aveau să se sature la masa ei.

Câteva rude și vecine îi veneau în ajutor. Împreună pregăteau sarmalele, pe care bunica le fierbea în cuptor și al căror gust mi‑a rămas în amintire ca o bunătate greu de regăsit. Erau făcute din ingrediente simple, fără condimente exotice și, adeseori, fără toate cele pe care le‑ar fi cerut o pregătire îmbelșugată. Priceperea mâinilor și răbdarea coacerii împlineau mult din ceea ce lipsea, iar bucatele aduse la masă aveau savoarea hranei pregătite cu grijă, pentru a fi împărțită din toată inima. Mâncarea devenea o bucurie care hrănea nu doar trupurile, ci și legăturile nevăzute dintre suflete.

Toate acestea se petreceau în anii grei ai deceniilor opt și nouă ale veacului trecut, în anii ’70‑’80, când lipsurile apăsau gospodăriile, uleiul și pâinea se dădeau pe cartelă, iar magazinele erau goale. În asemenea împrejurări, un praznic întins de dimineața până seara însemna o îndelungată pregătire, multe drumuri, cumpătare și renunțări. Înainte de a ajunge dar pe masă, fiecare lucru fusese căutat, adunat și păstrat cu luare‑aminte.

Bunica se bucura să aibă cât mai mulți oameni aproape, la pomeniri, la sărbători și chiar în zilele obișnuite. Îi era dragă casa însuflețită de prezența celor dragi, iar locul făcut unui nou oaspete părea să lărgească și bucuria celor aflați deja la masă. În această primire încăpea o întreagă înțelegere a vieții: grija pentru cei vii se împletea cu pomenirea celor adormiți, iar rodul muncii devenea prilej de comuniune, ca o prelungire a Sfintei Liturghii în viața de fiecare zi, acea Liturghie a fratelui în care casa devine biserică, iar masa, un altar al iubirii milostive.

Se cuvine să păstrăm în minte asprimea acelor vremuri, cu lipsurile și opreliștile lor, pentru a înțelege dăruirea ascunsă în această rânduială. Pâinea împărțită de bunica venea dintr‑o gospodărie modestă, în care orice lucru avea prețul ostenelii. De aceea, amintirea praznicelor ei rămâne atât de luminoasă: în jurul meselor se adunau oameni, iar în inima celei care îi primea se făcea mereu loc pentru încă unul.

Cât privește viața ei duhovnicească, nu‑mi amintesc să fi lipsit de la biserică. În anii copilăriei mele, slujbele erau cea mai mare bucurie a familiei, iar duminicile și sărbătorile așezau peste rosturile casei o lumină aparte. Pregătirea pentru biserică avea ceva din evlavia unei întâlniri îndelung‑așteptate. Bunica își îmbrăca hainele îngrijite și lua cu sine, într‑o punguliță, o cârpă cu care își ștergea pantofii înainte de a păși în lăcașul sfânt. Gestul acesta mărunt îmi revine și astăzi în minte ca o evocare duioasă: în el se adunau respectul pentru casa lui Dumnezeu și buna‑cuviință a unui om care știa că pragul bisericii se trece cu pregătire și cu sfială, ca un ecou îndepărtat al poruncii auzite de Moise înaintea rugului aprins, de a‑și scoate încălțămintea, fiindcă locul pe care calcă este pământ sfânt (cf. Ieșirea 3, 5).

Întreaga mea copilărie a fost o perpetuă devenire, într‑o familie al cărei drum ducea spre biserică. Atunci, o altă cale nici nu se deschidea înaintea mea; pașii celor mari îi călăuzeau pe ai mei, iar credința se învăța din rânduiala vieții, din gesturi și din bucuria cu care eram părtași la slujbe. Părinții mei au păstrat aceeași tradiție, ducând mai departe moștenirea primită în familie, asemenea unei candele a cărei flacără se încredințează, cu grijă, dintr‑o mână în alta.

Bunica rămânea în biserică până la sfârșit, nemișcată în rugăciunea ei. Lua anafură și agheasmă pe nemâncate, cu evlavia deprinsă de o viață. Uneori, după încheierea slujbei, răspundea invitațiilor unor rude sau cunoscuți și ne abăteam pe la casele lor. Alteori, oaspeții veneau la noi și erau primiți cu bunăvoință. Bucuria sărbătorii se prelungea astfel în apropierea dintre oameni, în tihna unei mese și în cuvintele schimbate fără grabă.

Nu‑mi amintesc să fi așezat vreodată bucatele înaintea oaspeților fără să întindă mai întâi o față de masă, curată ca o zi de duminică. Era un semn al respectului pentru cei primiți în casă, o grijă discretă prin care le arăta că sunt așteptați și prețuiți, că pragul ei nu a fost trecut la întâmplare. Vasele în care gătea, farfuriile și întreaga veselă erau de o curățenie desăvârșită.

În gospodăria ei, puținul era îngrijit cu atenție, iar simplitatea avea o frumusețe așezată, crescută din ordine și din dragostea pentru lucrul bine făcut, lucru așezat mereu sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

În anii buni, când Dumnezeu dăruia grădinii rod îmbelșugat de prune, mere și pere, bunica făcea țuică - în amintirea mea, cea mai bună țuică din lume, păstrând în ea aroma toamnelor de altădată. O pregătea în două feluri: una mai slabă, pentru zilele obișnuite, pentru muncitori și pentru anumite nevoi ivite pe neașteptate, și alta aleasă, de o calitate deosebită, păstrată în tainița cămării. Cea mai mare parte era pusă deoparte pentru zilele de pomenire a celor adormiți. Din ceea ce prisosea se oferea la marile sărbători, la venirea oaspeților ori se pregăteau daruri, după obiceiul vremii, când avea de mers la un medic sau de înfruntat alte griji ale acelor ani. Și în această rânduială se vedea cumpănirea atentă a roadelor, astfel încât darul unui an bun să ajungă pentru trebuințele multor zile, înfrângând neajunsurile prin înțelepciune.

Un loc aparte în amintirea mea îl are venirea preotului cu ajunul. Aflându‑mă adeseori la bunici în timpul vacanțelor, eram trezit dis‑de‑dimineață, fiindcă preotul sosea de multe ori înainte de ora opt. Casa se afla pe dealul numit al Androneștilor, la începutul uneia dintre zonele satului pe care părintele le rânduia cu grijă pentru a le străbate în zilele de ajun. Pentru noi, dimineața aceea avea o însuflețire aparte: așteptarea se simțea în toată casa, iar apropierea preotului aducea bucuria binecuvântării mult dorite.

Atât în ajunul Crăciunului, cât și la Bobotează, îl așteptam la poartă, cu lumânarea aprinsă, dacă vremea îngăduia. Pentru Bobotează era pregătit și fuiorul care urma să fie așezat pe cruce, după datina locului. Păstrez în suflet imaginea acelei așteptări: poarta, lumânarea și grija bunicii ca toate să fie pregătite pentru primirea slujitorului lui Dumnezeu.

În casă, preotul cânta troparul și condacul înaintea icoanelor, apoi rostea o mică ectenie. Zăbovea mai mult sau mai puțin, după răgazul îngăduit de drum și de mulțimea celor care îl așteptau. Pentru familie, clipele acelea erau pline de bucurie. Îl așteptaseră un an întreg, iar rugăciunea rostită înaintea icoanelor îi aduna în pace, lăsând peste grijile și ostenelile casei mângâierea binecuvântării, ca un scut de har împotriva tuturor primejdiilor.

Preotul acelor ani, părintele Modest Antonovici, slujea la Rădășeni, de aproape trei decenii. Era apropiat de oameni, iar sătenii îl iubeau, primindu‑l cu încrederea născută dintr‑o îndelungată împreună‑petrecere, în care își împărțiseră deopotrivă bucuriile Tainei Botezului, cununiilor, dar și tristețea prohoadelor. Nu‑mi amintesc să‑i fi auzit vreodată pe bunicii mei judecându‑l pentru neputințele omenești. Înțelegeau, în felul lor simplu și îngăduitor, că și slujitorul Altarului poartă chipul omului aflat pe cale, care înaintează către desăvârșire prin osteneală și cu ajutorul harului. În casa lor, venirea preotului era întâmpinată întotdeauna cu inimă deschisă.

Când bunicul vitreg, Toader, a fost țintuit la pat de o grea suferință, care avea să dureze mai mult de un an, bunica îl chema pe părintele Modest în fiecare lună. Părintele săvârșea slujba Aghesmei, apoi îl spovedea și îl împărtășea pe cel bolnav. În jurul patului de suferință, rugăciunea aduna nădejdea întregii familii, iar primirea Sfintelor Taine aducea mângâierea pe care cuvintele omenești nu o pot cuprinde pe deplin.

De fiecare dată, bunica pregătea și o mică masă, potrivită rânduielii zilei, fie că era de post, fie că era de dulce: o ciorbă, o gustare, un pahar cu vin și o plăcintă. Își arăta recunoștința, cu mijloacele simple ale ospitalității sale. Uneori, părintele mai zăbovea, iar răgazul petrecut împreună făcea mare bucurie familiei noastre și, mai ales, celor apăsați de suferința trupească. Pentru omul care nu se mai ridica din pat, prezența unui oaspete lărgea hotarele unei zile trăite între aceiași pereți, aducându‑i aminte că nu a fost uitat nici de Dumnezeu, nici de lume.

Aceeași dragoste pentru Biserică se arăta și în pregătirile pentru hram. Către sfârșitul lunii iunie, înaintea sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, epitropul și câțiva consilieri treceau pe la familiile satului, adunând contribuțiile pentru organizarea praznicului. Fiecare era chemat să pună ceva din osteneala sa în bucuria întregii comunități.

Bunica avea venituri modeste. Pensia de la CAP nu‑i ajungea nici măcar pentru cele necesare, dar sărăcia nu i‑a strâmtorat niciodată inima. Cu toate acestea, pregătea din vreme o sumă însemnată în raport cu posibilitățile ei și pentru acea perioadă, pe care o încredința celor din comitetul bisericii. Darul se aduna cu răbdare, din puținul gospodăriei, și purta în el dragostea pentru lăcașul în care se rugase o viață, asemenea celor doi bănuți ai văduvei din Evanghelie, mai prețuiți de Hristos decât prisosul celor bogați (cf. Marcu 12, 41‑44). Când hramul cădea într‑o zi de dulce, oferea și o găină. Împreună cu cele aduse de alte familii din sat, era folosită la pregătirea ciorbei pentru pelerini. Astfel, masa sărbătorii se alcătuia din darurile multor case, iar cei veniți de departe erau primiți prin grija întregului sat.

Crăciunul aducea, la rândul său, o mare bucurie în familie. Aproape în fiecare an, poate cu excepția ultimilor doi‑trei ani ai vieții bunicii, se tăia porcul crescut în gospodărie. Rânduiala era păstrată însă cu grijă: niciodată în timpul postului, ci la câteva zile după sărbătoarea Nașterii Domnului. Așteptarea praznicului își avea întâietatea ei, iar bucuriile veneau la vremea cuvenită.

Atunci se organiza ceea ce numeam „praznicul porcului”, cu bucate, cu un pahar cu vin și cu mulțumirea celor care îl îngrijiseră de‑a lungul anului. Li se alăturau oamenii apropiați, iar rodul ostenelii era împărțit în tihna acelor zile de sărbătoare. Era una dintre bucuriile gospodăriei, în care munca de peste an își găsea răsplata și în apropierea celor dragi.

Bunica a dus o viață simplă, strâns legată de rudele sale, de cele ale soțului, de vecini și de oamenii pe care și‑i apropiase de‑a lungul anilor. Existența ei se țesea din aceste legături statornice, păstrate prin vizite, prin grijă și prin ajutorul oferit la nevoie.

Dintre rudele mai înstărite, mi‑o amintesc pe sora ei, Elena, cunoscută drept Ileana lui Vasiliu. Soțul acesteia fusese un om foarte bogat, cu mult pământ, iar gospodăria lor frumoasă se afla undeva spre Șipote, către cabana de la Ștrand, cum se numea pe atunci. Câtă vreme a fost în putere, bunica mergea adeseori să‑și vadă sora, care suferea și se deplasa cu greutate. Drumul către ea era una dintre formele discrete ale iubirii frățești, păstrate până la bătrânețe.

Casa Ilenei se afla aproape de cimitir, așa încât vizita cuprindea întotdeauna și o oprire la cei care odihneau sub brazdă. În același drum încăpeau întâlnirea cu sora suferindă și pomenirea celor plecați în veșnicie. Așa îi revăd astăzi pașii: purtând‑o de la o casă la alta, de la un om drag la o cruce cunoscută, într‑o grijă a inimii care îi cuprindea deopotrivă pe cei vii și pe cei adormiți.

Una dintre cele mai mari bucurii pe care le păstrez în inimă, rămasă ca o icoană luminoasă în sufletul meu, este vizita pe care bunica mi‑a făcut‑o la Mănăstirea Neamț, în anul 1989. Venise împreună cu cumnata ei, Saftica Agrumăzascăi, o femeie înțeleaptă, de care îmi amintesc cu mult drag. Saftica purta în memorie un întreg tezaur de nume și întâmplări din Rădășeni. Prin ceea ce știa și povestea, păstra chipurile oamenilor și legăturile dintre familii, alcătuind, cu firescul graiului său, o adevărată cronică sufletească a satului.

Când le‑am văzut, aproape că nu‑mi venea să cred. Sosiseră cu traista în spate, aducând daruri din roadele pământului, dobândite prin osteneala mâinilor lor. Mai presus de toate era însă bucuria întâlnirii. Odată cu ele, simțeam că venise până la mine ceva din căldura casei, din tihna și lumea copilăriei mele. Darurile acelea simple aveau prețul dragostei care le purtase pe drum și lumina unei griji ce mă urma, oriunde m‑aș fi aflat.

Legătura bunicii cu Mănăstirea Neamț era mai veche, înrădăcinată în evlavia veacurilor trecute. Câtă vreme fusese în putere, venea în fiecare an la hram, împreună cu alți săteni din Rădășeni. Se abăteau și pe la schiturile Pocrov și Icoana, unde rădășenenii fuseseră ctitori, așa cum fuseseră și la Sihăstria ori Agapia Veche. În aceste pelerinaje se prelungea o legătură statornică între sat și așezările monahale, întărită prin rugăciune, prin daruri și prin osteneala generațiilor. Bunica mergea pe drumuri cunoscute, pe care pașii înaintașilor lăsaseră, în timp, urmele unei evlavii lucrătoare.

În ultimii opt ani ai vieții ei am ajuns mai rar la Rădășeni, dar fiecare revedere mi‑a adus bucurie. Uneori ne întâlneam la Sfânta Liturghie, când slujeam cu prilejul hramului, așa cum s‑a întâmplat de câteva ori. O altă întâlnire a fost la sfințirea bisericii, săvârșită de trei ierarhi: Pimen, Calinic Botoșăneanul și Gherasim Putneanul. Au fost și împrejurări îndurerate, când înmormântarea unor rude ne aduna în sat, lângă cei pe care îi încredințam odihnei lui Dumnezeu.

Ultima dată am văzut‑o cu vreo două‑trei luni înainte de trecerea ei către Domnul. Atunci nu m‑a recunoscut. Anii și suferințele se adunaseră, așternând o ceață dureroasă peste chipurile odinioară atât de apropiate, închizând‑o treptat într‑o lume de unde doar duhul mai putea privi spre noi. După plecarea mea, s‑a interesat cu luare‑aminte de cel care o vizitase. Acela eram eu, nepotul ei, pe care îl primise acum fără să‑l mai poată așeza între amintirile sale.

Păstrez această ultimă întâlnire cu o duioșie în care durerea și recunoștința stau împreună. Eu o recunoșteam în tot ceea ce fusese pentru noi: în bunătatea ei, în mesele întinse, în drumul către biserică, în grija cu care făcuse loc atâtor oameni în viața sa. În fața neputinței bătrâneții, toate aceste amintiri deveneau mai prețioase, ca niște lumini pe care eram chemați să le păstrăm pentru ea, cu încredințarea că, acolo unde amintirea omului se stinge, pomenirea lui Dumnezeu rămâne veșnică.

La capătul suferinței, Dumnezeu a rânduit să se întoarcă la cei din neamul său, fiind așezată în cimitirul din Rădășeni, acolo unde poposise de atâtea ori pentru a‑i pomeni pe cei adormiți în Domnul, așteptând acum, alături de ei, trâmbița Învierii.

Ziua înmormântării, 19 noiembrie 1996, a avut căldura neașteptată a acelor ceasuri tomnatice. Cerul era senin, temperaturile neobișnuit de ridicate, iar peste oameni și peste sat se așezase o atmosferă de pace. Acea lumină de noiembrie a rămas, în amintire, nedespărțită de chipul bunicii și de rugăciunea despărțirii.

S‑a adunat atunci un sobor numeros, neașteptat de mare și, din câte știm, nemaiîntâlnit până atunci la o asemenea slujbă în Rădășeni. O parte dintre preoți și diaconi, împreună cu câțiva membri ai corului Catedralei Mitropolitane din Iași, veniseră și din empatia pe care o aveau față de mine. Le‑am simțit prezența ca pe o mângâiere în ceasul despărțirii.

Preoții născuți în Rădășeni și în zonă - mulți la număr, cred că fără excepție - veniseră pentru ea. Îi aduseseră împreună amintirea cuvintelor sale, bunăvoința cu care îi întâmpinase și ospitalitatea oferită fiecăruia după modestele ei posibilități. Ceea ce bunica numărase, poate, printre gesturile obișnuite ale unei zile se păstrase în inimile lor ca un dar.

În jurul sicriului ei se adunau acum roadele bunătății răspândite de‑a lungul anilor. Cuvântul cald, pragul deschis și bucata de pâine împărțită își găseau răspunsul în prezența celor veniți să se roage pentru odihna sa. Iar mie mi‑a rămas adânc întipărită această mărturie: o viață simplă, trăită cu credință și cu grijă pentru oameni, poate lăsa în urmă o lumină pe care nici despărțirea nu o stinge.

După ce am așezat‑o în mormânt, alături de cei din neamul ei, iar brazdele de pământ s‑au adunat, una câte una, deasupra sicriului, ne‑am îndreptat către agapa de pomenire. În urma noastră rămâneau rugăciunea, florile și liniștea locului în care bunica îi cercetase, de atâtea ori, pe cei adormiți.

În numai două ceasuri, văzduhul și‑a schimbat înfățișarea. Vremea blândă de până atunci s‑a preschimbat în furtună, iar până a doua zi, la înainteprăznuirea Intrării în biserică a Maicii Domnului, satul era acoperit de zăpadă. Peste grădini, peste acoperișuri și peste mormântul proaspăt se așternuse albul iernii, ca o mantie curată, așezată deasupra unui suflet spălat de lacrimi. Am păstrat în inimă, cu recunoștință, gândul că Dumnezeu rânduise acel răgaz de soare pentru ceasul despărțirii noastre, lăsând razele lui să mângâie chipul unei femei simple, mult pătimitoare și mult îndurerată, cu o inimă mare cât un munte.

Din puținele fotografii făcute la înmormântare, câteva păstrează o lumină pe care o simt și astăzi aparte. Ea se așază peste chipul bunicii, însoțește sicriul purtat de carul cu boi, luminează ograda casei în care a locuit și drumul din apropierea Bisericii Voievodale, către cimitir. Privindu‑le, regăsesc ceva din pacea acelei zile și din lumina cu care amintirea ei a rămas în sufletele noastre.

Lumina acestor imagini a devenit și un îndemn la cercetare lăuntrică. Ea mă duce cu gândul la strădania fiecăruia dintre noi de a se lăsa luminat de Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), de a‑și cuminți inima prin învățătura Lui și de a‑și așeza viața în cuprinsul dragostei Sale. Bunătatea se deprinde și se păstrează prin multe gesturi mici, prin răbdare, prin iertare și prin grija de a nu‑l lăsa singur pe cel de lângă noi. Într‑o asemenea lucrare recunosc astăzi multe dintre ostenelile bunicii.

Acestea sunt câteva cuvinte așternute la treizeci de ani de la trecerea la Domnul a bunicii mele, Irina Agrumăzascăi, născută Andron, care, în prima parte a vieții, fusese căsătorită cu Grigore Ancuța, erou pe câmpul de luptă. Le‑am adunat din amintiri, din mărturii și din dorul care, odată cu trecerea vremii, capătă o tot mai adâncă nevoie de rugăciune. Sunt frânturi dintr‑o existență ale cărei suferințe și bucurii se împletesc cu istoria familiei și cu aceea a satului în care și‑a purtat zilele.

Poate că, citind aceste rânduri, cineva va înțelege mai bine viața de altădată a satului românesc. Era o lume care cunoscuse frământările și revoltele țărănești de la începutul veacului al XX‑lea, apoi un răstimp de mai multă libertate, urmat de anii regimului totalitar. Peste gospodării se abătuseră interdicții și biruri, obligații aproape cu neputință de împlinit și durerea pământului luat cu de‑a sila, odată cu înființarea CAP‑ului. Pentru oamenii care îl lucraseră din generație în generație, pierderea lui rănea însăși legătura cu înaintașii și cu rostul muncii lor.

În mijlocul acestor încercări au dăinuit bucuriile simple: casa primitoare, masa împărțită, apropierea rudelor, sărbătoarea și drumul către biserică, acolo unde orice rană își găsea balsamul. Prin ele, oamenii își adunau puterile și mergeau mai departe, sprijiniți de credință și de ajutorul lui Dumnezeu. Bunica Irina a fost unul dintre oamenii simpli și profund credincioși. Pomenind‑o, așez înaintea Domnului recunoștința pentru tot binele pe care l‑am primit prin mâinile ei, alături de umila mea rugăciune ca El să‑i dăruiască odihnă în lumina iubirii Sale, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, împreună cu toți cei pe care i‑a purtat în inimă...

Dincolo de hotarul nevăzut al acestei lumi, bunica Irina a întins deja o altă masă de sărbătoare, sub umbra viței‑de‑vie a Raiului. Oaspeții ei nu mai poartă acum poverile pământului, iar lumina care îi mângâie chipul blând nu mai cunoaște asfințit. Oamenii precum bunica nu pleacă niciodată de tot; ei se mută doar în tăcerea luminoasă a veșniciei, lăsând în casele și în sufletele noastre o candelă aprinsă.

Din untdelemnul acestei candele sporim astăzi nădejdea, curajul de a merge mai departe și dorul de a fi, la rândul nostru, pâine și odihnă pentru cei care ne ies în cale. Mâinile ei asprite de atâta trudă și‑au găsit, în sfârșit, tihna, iar iubirea ei ne însoțește încă, ca o binecuvântare adâncă, șoptită peste timp...