Modest Antonovici, un preot dintr‑o vreme a mărturisirii și a dăruirii de sine

Suntem datori să‑i păstrăm în pomenirea inimii pe cei care au viețuit înaintea noastră, care, prin osteneala, credința și jertfa lor, au pregătit cărările pe care pășim astăzi.

„Aduceți‑vă aminte de mai‑marii voștri, care v‑au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și‑au încheiat viața și urmați‑le credința”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Evrei 13, 7).

Fiecare dintre noi poartă o anumită măsură de subiectivitate când vorbește despre oamenii apropiați. Suntem chemați să depășim asemenea stare și să privim, cu ochii credinței, înțelegând că amintirea unui om și puterea exemplului său personal nu ne aparțin doar nouă, ci pot deveni lumină călăuzitoare și pentru ceilalți.

Este vrednică de admirație grija celor de demult, urmași ai smeriților alcătuitori de patericuri și sinaxare, care au știut să cinstească în pagini de memorialistică, în scrieri și evocări, chipurile contemporanilor lor. Prin cuvântul așezat cu recunoștință, ei au salvat de la uitare gesturi, întâmplări și vieți care altfel s‑ar fi risipit asemenea urmelor purtate de vânt. Între aceste portrete se regăsesc, desigur, și slujitori ai Bisericii - nu în exclusivitate, așezați ca modele de credință, statornicie și slujire.

Privit în grabă, preotul Modest Antonovici putea părea un sacerdot obișnuit. Nu a lăsat în urmă scrieri și nici nu și‑a legat numele de vreo operă administrativă ieșită din tipare. În urma sa rămâne însă ceva mai greu de cuprins în documente și însemnări: amintirea unei slujiri statornice, săvârșite cu simplitate și luare‑aminte față de om. Este acea lucrare tăcută pe care oamenii o trec adesea cu vederea, dar pe care o răsplătește Tatăl, „Care vede în ascuns” (Matei 6, 6).

De o asemenea uitare se străduia să ne ferească și Cuviosul Părinte Cleopa, care îi îndemna adeseori pe credincioși, în omiliile sale, să nu‑i lase sub vălul uitării pe cei prin care Dumnezeu le‑a dăruit începutul vieții în Hristos. Le amintea că au datoria de a‑i pomeni în rugăciuni și de a le așeza numele în pomelnice atât nașilor de Botez, cât și preotului care le‑a deschis, prin lucrarea harului, ușa Bisericii Mântuitorului Hristos.

Nu știu câți dintre fiii Bisericii împlinesc datoria recunoștinței. Probabil că sunt destul de puțini cei care cunosc numele preotului care i‑a afundat în apa cristelniței și i‑a ridicat din ea purtând veșmântul luminos al înnoirii, după cuvântul cântat la fiecare Botez: „Câți în Hristos v‑ați botezat, în Hristos v‑ați și îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Uitarea se așterne mai ales în parohiile în care s‑au perindat numeroși slujitori, iar comunitatea, prinsă în curgerea vremii, nu mai păstrează cu aceeași grijă pomenirea păstorilor care i‑au slujit Altarului. Nu aș vrea ca vălul acesta să se aștearnă și peste chipul preotului prin care m‑am născut din nou, „din apă și din Duh” (Ioan 3, 5).

Prin caierul vremii s‑au tors patruzeci de ani - măsura biblică a unei generații întregi, cât a ținut și drumul poporului ales prin pustie - de când părintele Modest Antonovici din Rădășeni nu mai slujește în Biserica luptătoare. A trecut la cele veșnice în luna noiembrie a anului 1986, după o îndelungată slujire, în care glasul său s‑a împletit cu rugăciunea atâtor generații.

În anii care s‑au scurs de atunci mi‑am amintit de el și l‑am pomenit la slujbele Bisericii, mulțumindu‑i astfel pentru darul Sfântului Botez, primit într‑o zi de decembrie a anului 1966. Taina s‑a săvârșit lângă icoana Celei pline de har, măiestrit zugrăvită în Sfântul Munte Athos și așezată spre închinare în Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Rădășeni. Acolo, sub ocrotirea Maicii Domnului, am primit lumina care nu se stinge și am fost dăruit, prin mâinile preotului, Bisericii lui Hristos.

Nu cred că, în ultimii ani ai vieții sale, am avut prilejul să‑i mulțumesc așa cum s‑ar fi cuvenit pentru săvârșirea Sfintei Taine și pentru slujbele pe care le‑a făcut pentru mine și pentru familia mea. Poate că unele mulțumiri rămân nerostite pe pământ, dar se prefac peste ani în pomenire, în rugăciune și într‑o lumânare aprinsă înaintea lui Dumnezeu.

Drumul care l‑a adus la Rădășeni fusese lung. Părintele Modest Antonovici venise la Rădășeni în anul 1955, după ce slujise ca preot în Basarabia natală, pe care vitregia istoriei avea să o smulgă din trupul țării, apoi la Pocreaca, Schitul Stavnic (Voinești) și la Sârca, în județul Iași. Era fiu de preot, născut în anul 1913, la Rotunda, în ținutul Bălți. Purta în ființa sa nu numai chemarea Altarului, ci și moștenirea unei familii preoțești, care va fi așezat de timpuriu rugăciunea ca o pecete asupra sufletului său.

De‑a lungul slujirii sale în Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din localitatea Rădășeni, județul Suceava, părintele Modest a arătat o grijă deosebită față de omul aflat în curgerea firească a vieții, cu bucuriile, necazurile și poverile lui. Era întotdeauna pregătit să‑și împlinească misiunea de preot, fără întârziere. Din câte îmi amintesc, nu a refuzat pe nimeni niciodată. Nu știu să se fi ridicat împotriva lui glasuri vocale ori să fi existat păreri potrivnice în privința slujirii sale.

De asemenea, nu cred să fi plecat vreodată pentru multă vreme din parohie, în afara drumurilor impuse de nevoie, și aceasta doar în ultima parte a vieții, când trupul îi era încercat de boală și suferință. A mers de mai multe ori la Iași, probabil să primească tratament pentru încercarea care se ivise către apusul vieții sale.

Slujea cu deosebită luare‑aminte, împlinind el însuși, mai întâi, îndemnul pe care îl rostea la fiecare Liturghie: „Să luăm aminte!”. Avea o voce baritonală, sonoră, plăcută și lesne de recunoscut. Deși în biserică nu exista stație de amplificare, glasul său răsuna asemenea unui clopot de argint. Uneori, parcă și geamurile vibrau sub puterea rostirii sale, iar cuvintele sacerdotului se revărsau până în ograda primitoare a Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, unde a slujit vreme de 31 de ani, până în toamna anului 1986.

La strană avea cântăreți buni, aparținând vechii generații de ostenitori ai psalmodiei bisericești. Veneau dis‑de‑dimineață, cu două ceasuri înainte de începerea slujbei, și citeau în taină catismele rânduite, Miezonoptica, Canoanele și Ceasurile. Era o rânduială tihnită, învăluită într‑o mireasmă de sărbătoare, asemenea celei întâlnite în sfintele mănăstiri. În liniștea dimineților, cuvintele psalmilor se ridicau ca tămâia, după cuvântul psalmistului: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalmul 140, 2), pregătind biserica și inimile oamenilor pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Pe acest temei de psalmodie, părintele începea Utrenia purtând numai epitrahilul. Tămâia întreaga biserică, apoi își citea rugăciunile înaintea ușilor împărătești. După Ectenia mare se închina la sfintele icoane, iar apoi se îmbrăca în toate veșmintele liturgice. În clipa înveșmântării cu sfintele odăjdii, paracliserul suna clopotul cel mare - acel adevărat axis mundi care nu doar că răsună în momentele hotărâtoare ale vieții omului, ci pare să unească cerul cu pământul și să cheme laolaltă îngerii și oamenii.

Auzind glasul clopotului revărsat peste sat, oamenii știau că preotul începea Proscomidia, porneau către biserică, purtând în mâini pomelnicul cu numele celor vii și ale celor adormiți. Le încredințau preotului și, prin el, milostivirii fără de margini a lui Dumnezeu, pentru ca fiecare nume, însoțit de părticica scoasă din prescură, să fie așezat înaintea Sfântului Jertfelnic și să fie cuprins în taina rugăciunii Bisericii, până în clipa în care, după Împărtășire, preotul avea să coboare părticelele în Sfântul Potir, rostind: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s‑au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău”.

Părintele slujea pe îndelete, cu o răbdare care făcea ca timpul să‑și piardă graba înaintea Altarului. Citea Sfânta Evanghelie cu atenție și cu o intonație pătrunzătoare, lăsând cuvintele Mântuitorului să se așeze în inimile celor care îl ascultau. Pomenea cu răbdare pomelnicele încredințate lui, fără să caute la fața omului și fără să facă vreo deosebire între cei care veneau înaintea Sfântului Altar. Nu cred să fi cerut cuiva o anumită răsplată pentru slujirea sa. Părea să fi înțeles până în adânc porunca Mântuitorului: „În dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8).

Oamenii erau însă recunoscători pentru toate acestea, îl cinsteau după cuviință și, cu înțelegerea pe care iubirea o naște între păstor și păstoriți, îi treceau cu vederea omeneștile neputințe. Avea un tact pastoral aparte, iar punctualitatea era una dintre însușirile sale de căpătâi. Cuvântul dat devenea pentru el rânduială, iar chemarea unui om aflat în suferință nu rămânea niciodată fără răspuns.

În vremea copilăriei mele, satul avea mulți bătrâni. Unii dintre ei erau țintuiți la pat de boli grele și îndelungate, așa cum s‑a întâmplat, vreme de un an și mai bine, cu o rudă de‑a mea. La fiecare patruzeci de zile, bunica mea rânduia să se săvârșească slujba Aghesmei în casă și îl chema pe părinte pentru spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine.

Niciodată nu a refuzat această chemare. În sufletul lui ardea duhul jertfelniciei, disponibilitatea păstorului care știe că o singură oaie aflată în suferință este vrednică de întreaga lui grijă, după chipul Păstorului celui Bun din pilda Evangheliei, Care lasă cele nouăzeci și nouă spre a o căuta pe cea pierdută. Punctual, însoțit de cântăreț, venea la ceasul stabilit. Slujea fără grabă, asculta mărturisirea celui neputincios, îl împărtășea cu Trupul și Sângele Domnului, iar apoi rămânea la agapa pregătită de gazdă. În jurul acelei mese simple, după rugăciune și Euharistie, se așternea o pace aparte, ca și cum binecuvântarea slujbei se prelungea în comuniunea inimilor.

În anii aceia se respecta și un obicei plin de frumusețe și evlavie. Când preotul pornea prin sat pentru a‑i împărtăși pe cei bolnavi, își așeza epitrahilul pe grumaz și purta în mâini cutiuța în care se aflau Sfintele Taine. În clipa plecării din biserică, clopotul cel mare își revărsa glasul peste sat, vestind că Însuși Hristos, tainic și adevărat prezent în Dumnezeiasca Euharistie, mergea la căpătâiul unui om aflat în suferință.

Sătenii întâlniți pe ulițe, precum și cei aflați în ogrăzile lor, se opreau din lucru și se închinau cu evlavie. Mulți se apropiau și sărutau dreapta preotului. Pentru câteva clipe, ulița satului se prefăcea într‑o cale liturgică, iar dangătul clopotului unea biserica de casa celui bolnav, Altarul de patul suferinței și rugăciunea întregii comunități de suspinul celui neputincios.

Tot din rânduiala acelor ani făcea parte și o altă bucurie. În zilele ajunurilor, când preotul trecea pe la fiecare casă spre a vesti praznicul, întâlnirea era pregătită cu multe zile înainte, ca pentru un mare eveniment. Se făcea curățenie generală, iar „odaia cea bună” îl aștepta pe preot cu bunătăți așezate pe masă și cu o făclie de ceară aprinsă. Pentru acele clipe, casa devenea un mic pridvor al bisericii, luminat de rugăciune și de bucuria binecuvântării.

În fiecare locuință, preotul împreună cu cântăreții intonau Troparul și Condacul sărbătorii, încheind cu o scurtă ectenie. Aceeași rânduială se împlinea atât în casele oamenilor înstăriți, cât și în cele ale sătenilor de rând ori ale celor nevoiași. Înaintea binecuvântării lui Dumnezeu, toate pragurile erau deopotrivă de însemnate.

La unii dintre enoriași, părintele poposea mai mult, binecuvânta bucatele pregătite și cinstea câte un pahar cu vin. Acestea erau printre marile bucurii și evenimente ale satului Rădășeni, într‑o tradiție păstrată din generație în generație.

Prin prezența sa, preotul nu aducea în case doar vestea sărbătorii, ci și un cuvânt bun, o binecuvântare și un licăr de speranță în sufletele oamenilor.

De la amvon, părintele Modest predica frumos și la obiect. Amintea cuvintele Evangheliei și le tâlcuia înțelesul, așezându‑le aproape de viața și de puterea de înțelegere a credincioșilor. Cu prilejul marilor sărbători - Sfintele Paști sau Crăciunul - adăuga câteva urări și uneori câte o glumă cu tâlc, prin care aducea seninătate pe chipurile ascultătorilor.

La înmormântări evoca însușirile și darurile enoriașilor trecuți la cele veșnice și evita să vorbească despre slăbiciunile lor, însă nu exagera nici cu laudele. Știa să păstreze măsura cuvântului și să unească adevărul cu delicatețea, fără elogii lipsite de temei.

Era un om înțelept, sfătos și deschis. Nu‑și cultiva imaginea unui om infailibil și nu încerca să pară altceva decât era. Dimpotrivă, își recunoștea și deplângea înaintea celorlalți propriile lipsuri, pe care le purta asemenea fiecărui om, de‑a lungul anevoiosului drum al vieții. Tocmai această sinceritate îl făcea apropiat de oameni și dădea cuvântului său greutate și adevăr, căci, după cuvântul Apostolului, puterea lui Dumnezeu „se desăvârșește în slăbiciune” (2 Corinteni 12, 9).

Părintele Modest Antonovici avea o noblețe sufletească aparte. Dintre toate temeiurile pe care le‑aș putea aduce în sprijinul acestei afirmații, unul mi se pare hotărâtor: i‑a iubit deopotrivă pe gospodarii de frunte și pe oamenii simpli. Nu a măsurat valoarea unui suflet după averea, poziția sau renumele său.

Dacă printre oamenii pe care i‑a păstorit s‑au aflat suflete alese, nu le‑a ridicat deasupra celorlalți, ci le‑a așezat pe aceeași treaptă a demnității omenești. Nu i‑a lăudat niciodată peste măsură pe cei bogați și a știut, atunci când se cuvenea, să‑i vadă și să‑i prețuiască pe cei necăjiți, ale căror virtuți rămâneau adeseori ascunse sub veșmântul sărăciei și al suferinței. Aceasta este una dintre formele cele mai curate ale nobleței preoțești: să privești fiecare om cu aceeași dragoste, știind că înaintea lui Dumnezeu nici bogăția nu înalță, nici lipsurile nu micșorează vrednicia unui suflet.

Parohiatul părintelui Modest a fost și o perioadă de înnoire și de lucrare gospodărească. În acei ani s‑au construit casa parohială și o casă de prăznuire, iar monumentala biserică a fost văruită în două rânduri. S‑au săvârșit, de asemenea, lucrări de întreținere și înfrumusețare, menite să păstreze podoaba sfântului lăcaș.

Dar casa lui Dumnezeu nu se zidește doar din piatră și var, ci mai ales din oamenii care, „ca niște pietre vii” (1 Petru 2, 5), se zidesc în ea prin rugăciune. În anii slujirii sale, în biserica pe care localnicii o numeau „cea albă”, a liturghisit de mai multe ori Sfântul Cuvios Cleopa Ilie, cunoscutul misionar și duhovnic al Moldovei. Acesta a venit împreună cu alți monahi vestiți, între care un loc de cinste îl ocupă Sfântul Cuvios Paisie Olaru, trecuți amândoi în rândul sfinților prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din iulie 2024.

Deși nu fusese un preot legat în chip deosebit de tradiția isihastă, părintele Modest se bucura de prezența monahilor în parohia sa. Simțea, poate, că liniștea mănăstirii și osteneala parohiei izvorăsc din aceeași sete după Dumnezeu și se întâlnesc în aceeași rugăciune. În comunitate se aflau câteva familii foarte apropiate de Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, iar această legătură devenea, mai ales în preajma hramului, o adevărată punte între satul Rădășeni și vatra monahală a Sihăstriei.

În anii copilăriei mele, Părintele Cleopa se afla încă în putere, iar glasul său aduna inimile și le îndrepta spre Dumnezeu. Înaintea sărbătorilor din 29 și 30 iunie - ziua hramului principal, respectiv hramul ctitorilor, prăznuit a doua zi -, părintele Modest îi ruga pe apropiații Mănăstirii Sihăstria să meargă din vreme, ca niște soli ai bucuriei, și să‑i adreseze invitația cuvenită Părintelui Cleopa sau altor părinți ai mănăstirii.

Îmi amintesc că, înainte de drumul meu către seminar, mai precis la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, Părintele Cleopa a fost prezent de mai multe ori la Rădășeni. Când nu putea veni el însuși, trimitea alți părinți care să aducă binecuvântarea și cuvântul Sihăstriei în mijlocul credincioșilor.

A rămas regretul că nu am putut înregistra sau consemna atunci cuvântările sale și bucuria pe care o revărsa asupra tuturor. Cuvântul Părintelui Cleopa avea limpezimea unui izvor de munte și căldura sfințeniei. El amintea cu recunoștință de dragostea locuitorilor din Rădășeni pentru Mănăstirea Sihăstria, care trecuse prin flăcări la începutul stăreției sale. Deși acele rostiri nu au rămas toate înregistrate, ecoul lor nu s‑a stins, ci continuă să lumineze, peste ani, cămara inimii.

Părintele Cleopa a slujit și la înmormântarea ori la parastasele unor rădășeneni care se numărau printre ctitorii Paraclisului „Sfinții Ioachim și Ana” din Mănăstirea Sihăstria. Numele unora dintre ei sunt pomenite până astăzi la Sfântul Altar al vestitei mănăstiri: Constantin și Catinca Buhlea; Vasile și Ileana Sofica; Ion și Ileana Grumăzescu; Costache și Maria Sofica; Ion și Casandra Porfiroiu; Costache Manolache și soția sa; Ion Manolache și soția sa; Petru și Elena Vasiliu; Vasile și Elena Constantin; Grigore și Casandra Șoldănescu; Vasile și Catinca Constantin; Nicolae și Maria Constantin; Petru și Catinca Perju; Gheorghe Rusăloia și soția sa; Gheorghe și Marița Andron și încă mulți alții…

Pomelnicul satului rămâne o mărturie mai presus de trecerea anilor, iar numele binefăcătorilor continuă să fie purtate în rugăciunea Bisericii. Dar nu numai monahii Sihăstriei au trecut pragul bisericii din Rădășeni: în aceeași perioadă, satul a fost vizitat de mulți ierarhi și de numeroși slujitori ai Bisericii, unii dintre ei avându‑și obârșiile pe aceste meleaguri.

Din povestirile bătrânilor satului am aflat că, la una dintre înmormântările acestor ctitori la care a participat Părintele Cleopa - probabil la înmormântarea lui Costache Sofica -, marele duhovnic și‑a înălțat glasul către cer și a rostit, cu puterea rugăciunii izvorâte din recunoștință: „Doamne, deschide porțile cerului pentru acest om, care s‑a îngrijit atât de mult de mănăstirea noastră! Caută spre el și răsplătește‑i dragostea!”.

Mulți dintre cei prezenți fuseseră martorii dărniciei cunoscutului gospodar și binefăcător. Ei cunoșteau osteneala, credincioșia și dragostea cu care se îngrijise de Mănăstirea Sihăstria. De aceea, cuvintele Părintelui Cleopa nu erau doar o laudă rostită lângă un mormânt, ci mărturia despre viața unui om pe care duhovnicul îl numea frate al său, recunoscând în el un suflet de o rară statornicie și noblețe. Asemenea fapte și legături nu se întâlnesc la tot pasul; ele se nasc numai acolo unde iubirea se preface în slujire, iar credința rodește în tăcerea faptelor bune.

Cineva ar putea spune că părintele Modest nu a avut nici o contribuție nemijlocită la această legătură. Și, într‑un anumit sens, așa era. Dar tocmai prin smerenia și dragostea sa, prin firescul slujirii lipsite de orice dorință de întâietate, el a știut să primească asemenea vizite ca pe niște adevărate daruri. Se bucura cu sinceritate că parohia și biserica încredințate lui deveneau loc de întâlnire pentru oameni aleși, iar credincioșii puteau primi cuvântul, binecuvântarea și lumina unor oaspeți sfinți.

Părintele Modest Antonovici a păstrat și continuat o tradiție venită de departe, asemenea unui izvor care străbate nevăzut pământul și răsare acolo unde sufletele însetate îl așteaptă. Multe dintre fărâmele acestei tradiții erau legate de Mănăstirea Sihăstria, vatră monahală de care credincioșii din Rădășeni se simțeau profund legați. Între sat și mănăstire exista o comuniune tainică, întemeiată pe rugăciune, recunoștință și dragoste statornică.

Părintele Modest a cinstit această moștenire și a purtat mai departe firul ei de aur. Născut în lumina rugăciunii de la Sihăstria, acest fir s‑a prelungit, fie și într‑o măsură mai mică, până în satul în care părintele a slujit. Prin prezența monahilor, prin cuvintele duhovnicești rostite la hramuri și prin evlavia oamenilor, ceva din mireasma Sihăstriei se așeza și peste Rădășeni, întărind inimile și luminând casele credincioșilor.

Mireasma aceasta se simțea cu deosebire în zilele de praznic. La hramul bisericii, Consiliul și Comitetul parohial pregăteau o masă mare, cu bucate alese și îndestulătoare pentru mulțimea celor prezenți. Nimeni nu pleca flămând de la ospățul bucuriei. Sărbătoarea începută la Sfântul Altar se prelungea în curtea bisericii, prin comuniune, ospitalitate și dragoste frățească.

În cea de‑a doua zi a hramului (30 iunie) se săvârșea din nou Sfânta Liturghie, cu pomenirea ctitorilor. Sub coliva pregătită pentru ctitorii și binefăcătorii măreței biserici era așezat un colac mare, „cât roata căruței”, după cum spunea Părintele Cleopa. Pâinea, coliva și rugăciunea deveneau împreună semnul recunoștinței unei comunități care nu‑i uita pe cei ce zidiseră, sprijiniseră și împodobiseră casa lui Dumnezeu.

O altă amintire rămasă în sufletul meu este aceea a comuniunii dintre preoți și mireni de aleasă simțire, în anii aceia grei ai regimului comunist. La Rădășeni existau câteva familii cu adevărat nobile, chiar dacă nu descindeau din neamuri princiare ori boierești. Noblețea lor nu venea din ranguri, blazoane sau averi, ci din frumusețea spiritului, din bună‑cuviință, cultură și credință. Erau învățători și oameni profund credincioși, preoți din Rădășeni, din Fălticeni și din împrejurimi, precum și câteva familii de intelectuali, care, cel puțin de câteva ori pe an, se adunau într‑o comuniune discretă. În jurul aceleiași mese și sub acoperământul aceleiași încrederi, se împărtășeau gânduri, neliniști și nădejdi într‑o vreme în care cuvântul rostit trebuia cântărit cu multă grijă.

Sunt încredințat că discuțiile lor aveau un conținut și o subtilitate care se ridicau cu mult deasupra vremurilor întunecate în care trăiau. Ei înțelegeau umilințele prin care treceau, simțeau povara unei lumi apăsătoare și căutau împreună, în credință și prietenie, puterea de a străbate acele încercări, fără să‑și piardă demnitatea sufletească. Întâlnirile lor deveneau astfel mici ostroave de libertate lăuntrică, unde oamenii își întăreau inimile și își păstrau aprinsă candela nădejdii.

O asemenea întâlnire avea loc în casa unor vecini ai bunicilor mei paterni, familia Gavril. Acolo trăia vestita învățătoare emerită Lucreția Gavril, o prezență care m‑a impresionat întotdeauna prin ținuta și noblețea ei sufletească. Soțul ei fusese învățător și director, iar istoria familiei lor ar putea fi așezată, fără nici o exagerare, în paginile unui roman sau ale unei nuvele. Viața lor a fost o istorie străbătută de încercări grele și de un dramatism ieșit din tiparele unei vieți obișnuite.

Soțul Lucreției Gavril trăise ani la rând ascuns de mai‑marii vremii. Iar când a murit, trupul său a fost îngropat într‑o grădină și a rămas acolo până când autoritățile, care îl căutau cu înverșunare, au fost înștiințate despre moartea lui. Abia după aceea s‑a îngăduit ca trupul să‑i fie dus și așezat spre odihnă lângă biserica voievodală din Rădășeni, ctitoria lui Ștefan Tomșa. Astfel, după ani de pribegie și prigoană, și‑a aflat în cele din urmă odihna în umbra sfântului lăcaș, aproape de Altarul în jurul căruia se adunaseră, de‑a lungul veacurilor, rugăciunile și lacrimile satului.

Și câte alte istorii nu a cunoscut părintele Modest Antonovici! Câte destine, câte răni ascunse și câte frământări omenești nu vor fi trecut prin fața ochilor săi! Din acest punct de vedere, el însuși ar putea deveni un personaj de roman: martorul tăcut sub privirea căruia s‑au desfășurat atâtea întâmplări, dar care a știut să le acopere cu discreția unei tăceri sfinte. Nu le‑a divulgat, pentru că duhovnicul și preotul adevărat nu are îngăduința de a destăinui nimic din cele cunoscute și auzite la scaunul de spovedanie ori încredințate lui prin plânsul celor mulți. Uneori, adevărata măreție a unui slujitor al Bisericii nu se descoperă în cuvintele pe care le rostește, ci în tainele pe care le ia cu sine în mormânt.

Eu însumi am fost martorul unor asemenea momente și al unor tăinuiri cuvenite. Cele mai multe dintre rudeniile mele care s‑au mutat la Domnul până în vremea în care am trecut în anul al patrulea de seminar au fost prohodite și însoțite pe ultimul drum de rugăciunea părintelui Modest. La înmormântări, la parastase și în alte clipe de cumpănă ori de pomenire, drumurile mele s‑au întâlnit adeseori cu ale lui. Glasul său, rugăciunea și prezența lui s‑au așezat astfel, firesc și adânc, în țesătura amintirilor mele.

De aceea port credința că oamenii nu pot fi cu adevărat uitați, căci „întru pomenire veșnică va fi dreptul” (Psalmul 111, 6), chiar dacă anii se aștern peste urmele lor și vremurile pe care Domnul le‑a pus în stăpânirea Sa trec necontenit. Ei se îndepărtează din vederea noastră, dar nu se pierd din iubirea lui Dumnezeu, Care „nu este al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Luca 20, 38). Când amintirea lor se unește cu rugăciunea, chipurile celor plecați se luminează din nou în cămara inimii și devin prezențe tainice, îndemnându‑ne să păstrăm ceea ce a fost bun, adevărat și sfânt în viața lor.

Așa port în inimă și chipul părintelui Modest, deși despărțirea lui de sat a fost grăbită și aproape neștiută. Încercat de o boală grea, preotul Modest Antonovici a plecat în grabă din satul căruia îi dăruise cea mai mare parte a slujirii sale. După numai o lună, a trecut la cele veșnice în casa unuia dintre fiii săi, stabilit la Botoșani.

Sătenii pe care îi povățuise și îi purtase în rugăciune au aflat abia în ultimul moment despre moartea lui. Puțini au reușit să ajungă chiar în acea zi la Botoșani, dorind a‑i mulțumi părintelui Modest pentru darul iertării, pentru rugăciunile sale și pentru cei 31 de ani în care slujise în biserica cea mare a satului Rădășeni. Era mulțumirea târzie, rostită la capătul unui drum pe care păstorul și păstoriții îl străbătuseră împreună vreme de peste trei decenii.

Cei care i‑au urmat în slujirea de paroh - preotul Petru Irimescu și părintele Constantin Aioanei - au schimbat înfățișarea locului și s‑au străduit mult pentru înnoirea lui. Sfântul lăcaș a fost renovat integral, atât în exterior, cât și în interior, recăpătându‑și strălucirea și frumusețea cuvenite unei asemenea zidiri. Cei care nu au mai fost la Rădășeni în ultimii ani nu vor mai recunoaște, poate, decât forma majestuoasei biserici, atât de deplin s‑a înnoit chipul ei.

Poate că într‑o zi ar fi trebuit împlinit un gest de recunoștință și dreaptă pomenire: întâmpinate cu cântări și în mireasmă de tămâie, osemintele preotului Modest Antonovici să se întoarcă la Rădășeni, în locul marilor sale bucurii și tristeți, în satul pe care l‑a iubit și l‑a slujit cu smerenie și îndelungă‑răbdare. Să revină în locul în care s‑a simțit cu adevărat acasă și în care s‑ar fi cuvenit să‑și încheie călătoria pământească, așteptând, în mijlocul păstoriților săi, ziua cea neînserată a învierii.

Pentru că păstorul trebuie să rămână alături de cei păstoriți. Întotdeauna împreună, și aici, în vremea trecătoare, și dincolo, întru bucuria cea netrecătoare...